Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Crucea talienilor - între sihaștri și slove de roman, pe înălțimi de poveste

Crucea talienilor - între sihaștri și slove de roman, pe înălțimi de poveste

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Repere și idei

Nu prea departe de Fălticeni există un loc de poveste unde frumusețea învinge totul, iar privirea îți este răpită involuntar doar spre cer.

În splendoarea de smarald a pădurii, care strălucește după răstimpul omătului înalt, mai mare decât un stat de om, cum se întâlnea mai ales odinioară, se află Crucea și Drumul talienilor de pe Muntele Stâni­șoara.

Era altădată un Domeniu Regal, unde meșteri iscusiți, veniți din îndepărtata Italie, au reușit să cons­truiască cele mai rezistente poduri care duceau dinspre Fălticeni către vârful Stânișoarei și de la Crucea talienilor până la Sabasa și Borca, în ținutul Neamțului. Amenajarea drumului, pomenind de numele celor ce l-au proiectat și croit prin inima codrului sau pe culmile muntelui, s-a făcut în urma dorinței exprimate de regele Carol I, care voia să existe o legătură strategică, militară și comercială între Valea Moldovei și Valea Bistriței.

Meșterii italieni, care au construit drumul și trecerile aferente în anii 1902-1914, au lăsat urme de neșters, întrucât, mai bine de 120 de ani, podurile au rezistat furtunilor și apelor învolburate venite dinspre versanții munților, curgând către râul Moldova sau către Bis­trița cea tumultuoasă. În ultimii ani a început refacerea lor.

Încântat de pitorescul locului, romancierul Sadoveanu, la începutul veacului al XX-lea, și-a construit la Fălticeni o casă după propriul proiect, hălăduind prin locurile din împrejurimi, după cum obișnuia când natura îl îmbia să-i descopere tainice și sublime priveliști. Așa va fi cunoscut și acest străvechi drum, care leagă prin culmea Stânișoarei Neam­țul și Suceava, cunoscutele județe ale bătrânei Moldove. Se spune că stătea de vorbă cu oamenii la o ulcică de vin bun și asculta istoriile mai vechi sau noi ale locului.

Așa s-a întâmplat și la Sabasa, unde a aflat despre o crimă, ce făcea subiectul multor discuții între ciobanii veniți din diferite părți, care își aduceau pentru o perioadă de timp oile prin acele locuri.

Se poate ca Sadoveanu, datorită geniului său creator, să se fi inspirat și din Miorița, ale cărei versiuni, multe la număr (nu se cunoaște cu exactitate câte sunt), au circulat în diferite locuri ale rotunjimii pământului românesc. Este destul de probabil ca subiectul renumitei balade populare să fi fost cules din realitatea imediată.

Capodopera operei sadoveniene, „Baltagul”, amintește despre Crucea talienilor. Am spicuit câteva locuri din roman ce menționează cunoscutul monument aflat pe culmea Stânișoarei, la hotarul celor două ținuturi moldave:

Dumneata vrai să știi cam multe, râse Calistrat. De unde vrai să știu în ce loc? Pe cât țin minte, ne-am oprit la Crucea talienilor…

La Crucea talienilor? Da, precum am spus. Și oile erau trecute înainte? Ca totdeauna…

Să-ți spun, domnu Calistrat. Omul meu se gândea, va să zică, la ale lui și la minte umbla la deal în pasul calului, suind spre Crucea talienilor…

În pisc, sub crucea care se chema a talienilor, au hodinit caii într-un dos de mal, la adăpost de spulber, ascultând în tăcere bubuitul vântului și șuietele brazilor…

Întocmai, au sosit pe urmă, cum spui, călări. Amândoi au descălecat și le-am dat o gustare, ca și dumneavoastră. Scrumbie, pâne și bere. La mine, aceste articole sunt de prima calitate. Am deprins a le aduce de demult, de când lucrau sus, la poduri și șosea, italienii…

Au ajuns la Dorna de acolo pe pârâul Neagra ș-au trecut la Stâni­șoa­ra, suind și tot suind, până au ajuns sus pe culme, la Crucea talienilor.

Demnă de amintit rămâne întâlnirea pe cale a unui cunoscut romancier cu un sihastru, care, în perioade apropiate ca timp (prima jumătate a veacului al XX-lea), au peregrinat și s-au îndrăgostit de Munții Stânișoarei.

Unul dintre ei a căutat realitatea imediată, iar cel care purta în inimă dorul de înălțimi a călătorit spre cer, apropiindu-se de Dumnezeu și trăind în sihăstrie.

Așa aflăm despre istoria Baltagului și a celor care au luptat în Primul Război Mondial de o parte și de alta a muntelui, fiind pomeniți prin monumente închinate lor în locali­tățile Sabasa și Iesle din comuna Mălini.

Drumul Baltagului este îndeobște cunoscut. Ce a spus Sadoveanu despre aceste locuri constituie frumu­sețea de neegalat a acestui ținut, scriitorul „pictând” în cuvinte măies­trite, aidoma unor culori vii, ținu­turile cu frumuseți nepământene.

Cei care trec astăzi prin satele Mălini, Iesle, Poiana Mărului, Sabasa, Borca sau altele se întâlnesc cu lumea patriarhală de altădată a așezărilor rurale românești. Multe dintre case păstrează construcția de odinioară, emanând un enigmatic dor după tihna trecutului ce este adusă în contemporaneitate de frumusețea din clădirile modeste, întrucât, după cum spunea poetul, posibilă și în mic e măreția. Au apărut, desigur, și case noi, care nu mai păstrează nimic din arhitectura locului.

Toader Ștefănoaia, pădurarul care avea grijă de părintele Cleopa, ducându-i în mare taină cartofi și pesmeți, descrie locul unde cuviosul sihastru își amenajase smerita colibă pustnicească: De aici se iese spre Muncelu, se duce la Crucea italienilor și de la Crucea italienilor trece în Borca, Sabasa. În cealaltă parte, poteca duce spre Negrileasa, spre Stulpicani. În altă parte, poteca duce spre Mălini, Slatina, Găinești…

Pe vârful Stânișoarei, în urma Primului Război Mondial, s-a înălțat o cruce închinată eroilor. Ea a fost bombardată în cel de-Al Doilea Război Mondial, iar în timpul regimului comunist, pe acel loc, s-a ridicat o cruce modestă. După Revo­luție, o familie din Borca a cons­truit un monument din beton, dar fără armonia construcției inițiale.

În ultimul timp, după fotografii de epocă, s-a refăcut și Crucea talienilor. Denumirea ei reprezintă o prescurtare de la cea a italienilor.

De la monumentul care înfăți­șează Sfânta Cruce până la chilia pe care părintele Cleopa și-a rânduit-o, ajutat de câțiva fii duhov­nicești, iubitori de Dumnezeu (care erau slujitori ai pădurii), sunt doar câțiva kilometri.

M-am întrebat: cum de și-a ales părintele Cleopa acest loc?

El, egumenul de altădată al Slatinei voievodale, mănăstire aflată la câțiva kilometri depărtare, va fi fost pelerin, în pașii rugăciunii inimii, printre arborii munților din jur. Poate că atunci, la sfârșitul anilor 1940, plini de încercări și amenințări, arhimandritul Cleopa, cel iubitor de isihie, și-a găsit locul pe care avea să-l prefacă în Altar și sălaș de trăire înaltă pentru câțiva ani.

De la Crucea talienilor, pe un drum desfundat, altădată cunoscut doar de pădurari și de puțini oameni apropiați părintelui Cleopa, se poate ajunge la Valea Negrilesei, unde se înălță, cu ajutorul lui Dumnezeu, o mănăstire închinată celor doi mari cuvioși, Paisie și Cleopa, amândoi legați de aceste locuri prin viețuirea lor la Slatina, iar părintele Cleopa prin trăirea isihastă de pe culmile Stânișoarei.

Îndată după 2020, an al încercărilor și al restricțiilor pricinuite de teama de moarte, lângă Crucea talienilor s-a construit o mănăstioară, o biserică de lemn cum se întâlnește în unele dintre satele dimprejur și alături câteva chilii. Inițiativa aparține primarului din comuna Mălini, care împreună cu familia sa în primul rând, apoi cu admi­nistrația locală și alți oameni de bine, au ridicat acolo, în împă­răția sihastră a culmilor Stânișoarei, un loc de rugăciune închinat Sfântului Ștefan cel Mare.

Nu știu dacă marele domn ar fi trecut pe aici, dar cunoaștem că toată Moldova a fost cuprinsă în inima lui și apărată jertfelnic de el cu ai săi oșteni.

Dacă îl ascultăm pe egumenul Nectarie de la retrasa și tânăra așezare monahală, vom păși în lumea lui Sadoveanu, vom afla că-l vizitează uneori mai mult lupii și urșii și alte fiare sălbatice, care adeseori cotrobăie prin curtea micului schit, în căutare de hrană.

Par a fi isprăvi desprinse din istorisirile de demult, nefiind însă mai puțin adevărate decât acelea.

Frumusețea acestor locuri este neasemănată. Dacă drumul ce por­nește dinspre Fălticeni, trecând prin Mălini până la Crucea talienilor, va fi terminat și se va uni cu cel care vine din ținutul Neamțului până în înălțimile Stânișoarei (deja finalizat), românii și străinii vor avea posibilitatea să se bucure de cele mai frumoase locuri cu care s-ar putea întâlni vreodată, ținuturi ce au inspirat una dintre cele mai cunoscute cărți din literatura noastră națio­nală, „Baltagul” (tradusă în 17 limbi: engleză, germană, franceză, cehă, slovacă, finlandeză, italiană, maghiară, bulgară, suedeză, portugheză, daneză, spaniolă, sârbă, slovenă, rusă, ultima fiind olandeza).

Dacă toți cititorii din graiurile în care a fost tălmăcită capodopera literară sadoveniană se vor îndrepta într-o zi către Crucea talienilor, vor avea ce să vadă, dar, poate mai important, se vor lăsa văzuți.

Peste înălțimile Stânișoarei nu plutește doar aurul amintirilor, ci mai ales ocrotirea rugăciunilor sihaștrilor de altădată, dar și a celor de acum.

Cu adevărat este acesta un ținut de sfințenie, taină și poveste...

Citeşte mai multe despre:   Crucea talienilor