Actualitate religioasă
110 ani de la canonizarea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

110 ani de la canonizarea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

Ionuţdaniel Barbu, 18 Iulie 2013

La 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale a ţarului Nicolae al doilea, a peste trei sute de mii de credincioşi şi a unui sobor de slujitori condus de mitropolitul Petersburgului, a fost săvârşită slujba de canonizare a Cuviosului Serafim de Sarov (1759-1833).

Pentru întâia oară, viaţa marelui sfânt rus a fost scrisă în 1849, sub îngrijirea şi cu binecuvântarea Sfântului Filaret Zdrozdov, mitropolit al Moscovei şi cunoscut teolog, mai ales prin scrierea unui catehism ortodox, tradus în multe limbi.  Acesta de altfel, se înrudea duhovniceşte cu stareţul din pustia Sarovului, prin duhovnicul său, Sfântul Cuvios Antonie, egumen al renumitei Lavre - Sfânta Treime de lângă Moscova - şi fiu duhovnicesc al Sfântului Serafim. Cea mai completă lucrare, prin care Sfântului Serafim a devenit foarte cunoscut în Rusia, este Cronica Mănăstirii Diveevo, publicată în 1896 de Sfântul Ierarh şi mărturisitor Serafim Ciciagov, o vreme, între anii 1908 şi 1914, episcop de Chişinău şi Hotin. Autorul acestei cărţi, chiar îi mărturisea duhovnicului său, că într-una din seri, după ce finalizase lucrarea, însuşi Sfântul Serafim i s-a înfăţişat aievea spunându-i: „Îţi mulţumesc pentru această cronică!”(profesor Vladislav Ţâpin în Moştenirea Sfântului Serafim de Sarov şi soarta Rusiei, Nijnii Novgorod, 2004, pag. 437).

Lucrările iniţiale ale comisiei alcătuite de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în vederea canonizării Sfântului Serafim de Sarov, au durat între 1892 şi 1894, s-au desfăşurat în 28 de eparhii şi au înregistrat 90 de vindecări minunate săvârşite cu ajutorul sfântului. Cel care a întârziat pentru un timp proclamarea canonizării,  a fost ober procurorul (delegatul puterii de stat în perioada sinodală - 1700-1917), care deşi ar fi fost bine intenţionat, nu înţelegea şi, drept urmare, nu era de acord cu profunda asceză a Sfântului Serafim. Însă, în cele din urmă, acesta a trebuit să cedeze deciziei ţarului, care s-a implicat personal în grăbirea proclamării oficiale a canonizării.

1.000 de zile şi 1.000 de nopţi pe o piatră în pădure în rugăciune

Legat de viaţa Sfântului Serafim de Sarov, amintim că s-a născut într-o familie înstărită de negustori şi constructori din oraşul Kursk. Datorită mamei sale foarte evlavioase, dar se pare că şi sub influenţa unui aşa-numit nebun pentru Hristos, pe care adesea adolescentul Prohor, viitorul Sfânt Serafim, îl întâlnea în oraşul său, a hotărât să aleagă viaţa de monah. Cu binecuvântarea bătrânului Dositei de la Mănăstirea Kitaev din Ucraina, la vârsta de 17 ani, Sfântul Serafim devine frate la mănăstirea din pustia Sarovului, unde deja trăiau mari nevoitori. Deşi a fost încercat de cumplite suferinţe fizice încă de la început şi renunţase la o situaţie materială foarte bună, fratele Prohor s-a aratat neclintit în hotărârea luată. Primind ascultare la atelierele mănăstirii, în scurt timp ajunge cel mai priceput tâmplar. După noviciat este tuns în monahism, apoi hirotonit diacon şi în cele din urmă preot. După mutarea la Domnul a părintelui Isaia, duhovnicul său, la vârsta de 40 de ani, Cuviosul Serafim se retrage în pustie. La un moment dat, cu profunda smerenie care îl definea, a refuzat stăreţia unei mănăstiri. După acest episod, a urmat cunoscuta sa nevoinţă, de a petrece în rugăciune neîncetată o mie de zile şi o mie de nopţi, pe o piatră în pădure. Această asceză aproape suprafirească, asemenea celei a stâlpnicilor, era menită să păzească dobândirea harului Duhului Sfânt, în inima sa de sfânt, pentru care funcţiile, onorurile sau laudele, însemnau în primul rând întristare.  Şederea sa pe acea piatră în pădure, avea să se prefacă în bucurie (Ioan 16; 20), deoarece ispita a fost biruită, iar nevoitorul a devenit şi mai puternic.

Din învăţăturile sfântului

După cum se cunoaşte, datorită învăţăturii sale despre dobândirea harului, ca scop al vieţii creştine, este citat în orice lucrare de spiritualitate şi teologie ortodoxă. Mai ales în contextul crizei spirituale pe care o trăieşte lumea actuală, în care adesea numai este perceput sensul vieţii, e foarte potrivit să se pună accentul pe învăţături caracterizate de un real şi profund optimism şi care indică adevăratul scop al vieţii. Cuviosul Serafim vorbeşte despre dobândirea harului, pentru că el însuşi dobândeşte această experienţă continuă până la mormânt şi apoi dincolo de acesta. El nu a oferit ceea ce nu a primit. Între oameni, inima lui a fost acel izvor de apă vie, dat prin Duhul Sfânt (Ioan 17; 38, 39). În adâncă legătură cu această învăţătură, stă şi cea despre pace şi bucurie. Experienţa vie îl îndreptăţea să asigure: „Dobândeşte pacea şi mii se vor mântui în jurul tău!” „Pentru păstrarea păcii, în toate chipurile trebuie să fugiţi de judecarea celorlalţi.” În contrast cu bucuria, spunea că „nimic nu este mai păgubitor decât tristeţea”. Bucuria poate fi socotită fundament al vieţii şi expresie plenară a eclesialităţii, permanent presupunând pe un altul. Aceasta îl defineşte pe creştin. Ea este prin excelenţă apanajul sfinţeniei. Nu există sfânt trist! În general, nu trebuie uitat, că înaintea bucuriei autentice, stă certarea cea bună şi depăşirea necazurilor prin răbdarea pe care tot Dumnezeu o dăruieşte.

Pacea, de asemenea, ca valoarea fundamentală în lume şi mai ales în Biserică, şi pentru care Sfântul Serafim insistă atât de mult, este cel dintâi cuvânt al Mântuitorului Iisus Hristos, rostit către Apostolii adunaţi la un loc (Ioan 20; 19). După pace, Apostolilor imediat li se iveşte bucuria, după care urmează dobândirea Duhului Sfânt. Deci, pacea, bucuria şi Duhul Sfânt ne apar ca trepte de atins în vieţuirea duhovnicească, aceasta fiind şi ordinea ireversibilă care structurează dialogul Mântuitorului cu ucenicii, la prima Sa arătare după Înviere (Ioan 20; 19-23).       

Un aspect pe care am dori să-l mai subliniem este acela că, în viaţă, Cuviosul Serafim a fost un om foarte sensibil, extrem de afectiv. Chiar pe ucenicii egumeni de mănăstiri, Sfântul Serafim îi sfătuia să aibă faţă de fraţi, purtare de mamă, iar nu de tată.  El însuşi rostea rugăciunea inimii cu o afecţiune filocalică, aşa cum deosebit se exprimă părintele Dumitru Stăniloae (Filocalia vol. 8, pag. 25, 26). 

Aceasta l-a ajutat foarte mult sufleteşte, să fie atât de priceput în povăţuirea monahiilor de la Diveevo, unde este autor al paternităţii duhovniceşti, atât în trecut, cât şi în prezent. Datorită părintelui ei spiritual, această obşte monahală renaşte continuu, entuziasmul ei fiind unul model. Foarte folositoare se pare că sfântului i-a fost şi pilda mamei sale, care după ce a rămas văduvă, a purtat de grijă în casa proprie, mai multor orfane. Astfel, fiul, devenit povăţuitor duhovnicesc, nu întâmplător le numea pe vieţuitoarele mănăstirii orfanele mele, le întărea şi le spunea că nu le va părăsi nici chiar după moartea sa, întocmai ca Mântuitorul Iisus Hristos Care îi îmbărbăta pe Apostoli: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14; 18).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!