Moldova
„Îl voi aştepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu“

„Îl voi aştepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu“

Arhim. Mihail Daniliuc, 17 Martie 2017

Cu câteva zile înainte de epilogul vieţii sale pământeşti, Brâncuşi a refuzat să fie transportat la spital, zicând că Îl aşteaptă pe Dumnezeu acasă. Apoi a cerut ca patul din camera de dormit, deasupra căruia se afla o icoană ortodoxă, să fie mutat în atelierul său, aşezat lângă sobă, aşa cum, probabil, era în casa părintească de la Hobiţa. Acolo, în atelier, Brâncuşi a trecut la Domnul, în ziua de 16 martie 1957, sâmbătă noaptea, la ora două.

Mântuitoare şi înduioşătoare aşteptare, căreia Dumnezeu i-a răspuns pe 16 martie 1957, acum 60 de ani, când a chemat sufletul genialului sculptor român să urce către Cer, pe „coloana nemuririi“. Cu greu se pot găsi cuvinte potrivite pentru a reda în cuprinsul unui articol uriaşa personalitate a lui Brâncuşi. Însă, cu nesfârşită recunoştinţă, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar făcut neamului românesc, amintim în prezenta scriere câteva date de referinţă din viaţa şi activitatea sa, ce se vor a fi un pios omagiu adus celui care, prin a lui daltă, a împărţit istoria artei în două etape: una clasică şi alta modernă, înnoind limbajul şi viziunea plastică în sculptura contemporană, prin valorificarea artei populare arhaice.

Constantin Brâncuşi a văzut lumina zilei la 19 februarie 1876, în satul Hobiţa, judeţul Gorj, fiind al şaselea copil al lui Radu Nicolae şi al Mariei Brâncuşi. Amintindu-şi de Betleemul prunciei sale, dar şi de frumuseţea anilor celor nevinovaţi, Brâncuşi spunea: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit, de la un anotimp la altul“. La aproape şapte ani, copilul a fost trimis să pască oile familiei. Înzestrat de Dumnezeu cu imaginaţie şi talent, junele, pentru a-şi ocupa timpul, s-a apucat să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă: linguri, picioare de pat, dar şi alte obiecte de uz casnic, menite să înfrumuseţeze gospodăriile de la sat. Dornic să înveţe carte şi să-şi facă un rost în viaţă, la doar nouă ani a plecat de acasă, fără a-şi finaliza studiile primare, găsindu-şi de muncă în mai multe locuri, ce-i drept, nepotrivite pentru un copil de vârsta lui. În tot acest timp, talentul său către arta cioplitului în lemn s-a materializat prin dăltuirea unor lucrări frumoase, care au atras atenţia unui industriaş, cu sprijinul căruia Brâncuşi s-a înscris, în 1894, la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Neştiind prea multă carte, i-a fost greu să facă faţă cerinţelor instituţiei de învăţământ. Dar cu o uriaşă voinţă, fiind un excelent autodidact, a izbutit. După absolvirea şcolii din capitala Băniei, tânărul Brâncuşi s-a mutat la Bucureşti, ca să urmeze Şcoala de bellearte, pe care a absolvit-o în 1902 cu notă maximă. Concomitent cu studiile, Brâncuşi continuă să sculpteze şi să primească mai multe distincţii pentru creaţiile sale.

Animat de dorinţa de cunoaştere, a decis să continue studiile la Paris, drumul până-n capitala Franţei hotărând să-l parcurgă pe jos. Ajuns în Apusul Europei în 1905, a promovat examenul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts. La doar un an, a organizat prima sa expoziţie la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon dâAutomne din capitala franceză, impresionându-i pe critici. În scurt timp, lucrările sale l-au făcut celebru şi peste ocean, dovadă că în 1913 deja expune şi în Statele Unite ale Americii, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi artişti din întreaga lume în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Deşi plecat din România, Brâncuşi a purtat în suflet necontenit frumuseţea credinţei noastre ortodoxe, tradiţiile şi măreţia plaiurilor de acasă, reflectate cu fidelitate în actul său artistic, dovedind a fi deopotrivă român tradiţional şi artist modern universal, devoalând luminile vieţii veşnice dincolo de orice semn al morţii din lumea materială efemeră.

Dacă creaţiile lui Constantin Brâncuşi sunt cunoscute în întreaga lume, relaţia lui cu Dumnezeu a rămas, pentru mulţi, o surprinzătoare latură a vieţii, care l-a împlinit ca om şi artist. Se ştie că „profetul artei moderne“, după cum a fost numit Brâncuşi, avea o relaţie specială cu Dumnezeu, conchisă într-o profundă cugetare de-a sa: „Artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile lui Dumnezeu - Creatorul“. Însăşi creaţia sa este în bună parte expresie a acestei legături, aşa după cum afirma Mircea Eliade: „Redescoperind materia ca matcă a epifaniilor şi semnificaţiilor religioase, Brâncuşi a regăsit emoţiile şi inspiraţiile artistului din epocile arhaice“.

De unde oare această experienţă a lui Brâncuşi!? Fără tăgadă, din relaţia apropiată cu viaţa liturgică a Bisericii, cu experienţa liniştii dobândite prin rugăciune şi meditaţie, cu bogăţia nesfârşită de simboluri şi taine oferite de spaţiul sacru ortodox. Încă din anii prunciei, Constantin Brâncuşi era fascinat de dangătul clopotelor vetustei chinovii Tismana. Mai târziu, a devenit clopotar şi corist la biserica Madona Dudu din Craiova. Apoi, în timpul studiilor la Facultatea de Arte Frumoase din Bucureşti, Brâncuşi activa şi ca membru al corului bisericii Mavrogheni din Bucureşti, unde cânta cu multă virtuozitate. Relaţia lui cu Dumnezeu nu a încetat nici după ce s-a stabilit la Paris. În 1906 a devenit cântăreţ de strană şi paraclisier la biserica ortodoxă română din Paris „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, iar în ceea ce priveşte atelierul său de lângă Paris (Impasse Ronsin, 11), acesta era considerat de Brâncuşi un fel de metoc al Mănăstirii Tismana: „Am deschis o biată filială a (mănăstirii) Tismanei, aici, în Impasse Ronsin, 11“. Smeritul atelier al maestrului a devenit o fereastră către Cer, spaţiu în care el, timp de peste 40 de ani (1915-1957), a conversat şi conlucrat în armonie cu materia, fiind totodată într-un tainic şi rodnic dialog cu Dumnezeu.

La sfârşitul vieţii sale, Brâncuşi a dorit ca trecerea la viaţa veşnică să se petreacă chiar în propriul său atelier. La începutul lunii martie 1957, Constantin Brâncuşi, bătrân şi bolnav (împlinise 81 de ani), a chemat pe Arhiepiscopul Teofil de la biserica ortodoxă română din Paris pentru a se spovedi şi a primi Sfânta Împărtăşanie. Obişnuia să spună celor din jur: „Acum sunt foarte aproape de Bunul Dumnezeu. Trebuie doar să-mi întind braţul ca să-L ating“. După ce a primit dumnezeiasca cuminecătură, Brâncuşi a spus vlădicului că pleacă din această lume neîmpăcat sufleteşte, fiindcă nu poate să-şi dea sufletul în ţară. Se vede că dorul de-acasă nu-l părăsise nicicând.

Cu câteva zile înainte de epilogul vieţii sale pământeşti, Brâncuşi a refuzat să fie transportat la spital, zicând că îl aşteaptă pe Dumnezeu acasă. Apoi a cerut ca patul din camera de dormit, deasupra căruia se afla o icoană ortodoxă, să fie mutat în atelierul său şi aşezat lângă sobă, aşa cum, probabil, era în casa părintească de la Hobiţa. Acolo, în atelier, Brâncuşi a trecut la Domnul, în ziua de 16 martie 1957, sâmbătă noaptea, la ora două. Într-o însorită şi caldă zi de 19 martie, în aceeaşi biserică românească din Paris, unde fusese în tinereţe cântăreţ la strană şi paraclisier, trupul neînsufleţit al lui Brâncuşi a fost prohodit, după tradiţia ortodoxă românească, iar apoi a fost coborât în lacomul pământ din Cimitirul Montparnasse - Paris, timp în care sufletul său şi-a început mult aşteptata călătorie către Veşnicie. S-a împlinit ceea ce el însuşi cugetase: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!