În analele conflictelor umane, întâlnim un contrast frapant între războaiele tradiționale medievale și postmedievale ale statelor europene, caracterizate, în mare parte, printr-un număr limitat de
21 Apr, 2024
„Împărate cel preaveşnic, Mângâietorule cel adevărat, curăţeşte-ne...“
Dihotomia dintre trup şi suflet, înţeleasă azi aproape exclusiv ca o concurenţă aprigă între două dimensiuni, are cu totul alt înţeles în teologia biblică, care pune accent pe conlucrarea dintre acestea. Iudeii din vremea Mântuitorului, crezând că păcatul strămoşesc a dus la deteriorarea calităţilor umane, nu distingeau atât de mult între neajunsurile care afectează trupul şi cele care afectează sufletul. Pe lângă imperfecţiunile omului, bolile fizice şi spirituale erau considerate laolaltă a fi cauzate de lucrarea celui rău. Aici însă nu este vorba numai despre epilepsie sau pierderea temporară a cunoştinţei, prin care se explică azi de cele mai multe ori stările de posedare diavolească. Tot atât de mult bolile foarte „trupeşti“, cronice, precum paralizia, ori „molipsitoare“, ca lepra, îşi aveau obârşia în cel rău. Atunci când Mântuitorul a vindecat-o pe femeia gârbovă în zi de sabat, iar fariseii începuseră să cârcotească, Domnul le-a reproşat că fiecare îşi dezleagă animalul de la iesle ca să-i dea apă şi că tot la fel această femeie „legată de satana de optsprezece ani“ se cade să fie dezlegată şi ea în ziua sâmbetei (Lc. 13, 15-16).
Autorul Acatistului preadulcelui Iisus, cunoscut la noi pur şi simplu ca Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, aminteşte şi el de legăturile cu care suntem ţintuiţi de-a lungul vieţii. În icosul al zecelea exclamă: „Împărate cel preaveşnic, Mângâietorule cel adevărat, Hristoase, curăţeşte-ne pe noi de toată întinăciunea, precum ai curăţit pe cei zece leproşi şi ne tămăduieşte pe noi, precum ai tămăduit sufletul cel iubitor de argint al lui Zaheu vameşul, ca să cântăm ţie cu umilinţă, strigând…“
Teologul imnograf ştie că Hristos dezlega pe cei aflaţi în tot felul de dureri, trupeşti ori sufleteşti, ca urmare a faptului că aceştia se apropiau de El cu credinţă. Apoi le vestea pacea şi mântuirea, sfătuindu-i să nu mai greşească pe mai departe. Însă în viaţa de zi cu zi se întâmplă ca noi, vindecaţi prin Botez, să cădem deseori şi mai departe în greşeli, lăsându-ne iarăşi „legaţi“ de satana la o „iesle“. Fie că este una şi aceeaşi la care am mai fost legaţi şi înainte, fie că este vorba despre alta, poate mai frumoasă şi mai încărcată cu nutreţuri, simţim mai devreme sau mai târziu că am fost păcăliţi de vederea unor lucruri frumoase la vedere şi demne de dorit - ca odinioară Eva în paradis -, dar care ne privează de libertate. Iar libertatea nu poate fi recăpătată decât atunci când Îl rugăm cu umilinţă pe Domnul să ne ajute.
Rugăciunea către Domnul are mai multe forme. Uneori ne adresăm Lui implorându-L, alteori chiar strigând, mai ales atunci când durerea îndepărtării de El devine foarte adâncă. Atunci suntem asemenea celor zece leproşi care alergau după Hristos şi care, neavând voie să se apropie din pricina bolii lor, „au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!“ (Lc. 17, 13).
Imnograful aduce în prim plan faptul că Domnul vindecă în urma cererii. Însă nu doar atât, fiindcă Dumnezeu răspunde uneori chiar şi fără a i se cere în mod direct. Aşa a făcut cu Zaheu, care se suise într-un copac să-L vadă pe Iisus. Vameşul dispreţuit de toţi din cauza nedreptăţilor sale poate că totuşi spera la îndreptare. Însă ştiindu-se păcătos, nici nu avea curajul să strige. Ba mai mult, boala sa nu era una care să se vadă. Dar rezultatul căţărării sale îndrăzneţe, uşor ridicole, a fost unul surprinzător pentru toţi. Învăţătorul a intrat în casa lui şi l-a vindecat tot de o boală, a sufletului - de goana după avuţii.
Nu mulţimile sau lepra ne împiedică astăzi să ajungem la Hristos, ci grijile, problemele cotidiene, care ne înfăţişează adesea nevoi artificiale. Nu statura fizică, ci micimea sufletească. Uneori, asemenea vameşului ştiindu-ne prea plini de păcate, aproape că nu îndrăznim să sperăm că Hristos ne are în vedere şi pe noi. Acesta a compensat statura defavorabilă urcându-se într-un copac. Noi putem compensa acelaşi neajuns interior urcându-ne în pomul vieţii, care este crucea dată fiecăruia, sacrificându-ne pentru cei din jur şi răstignindu-ne interesele poate prea concentrate pe propria persoană. Făcând astfel, s-ar putea ca Domnul să treacă prin apropiere şi să ne ceară să găzduiască la noi şi să ne fie Mângâietor.
