Lumina literară şi artistică
„În absenţa transcendentului poţi fi doar un bun meşteşugar”

„În absenţa transcendentului poţi fi doar un bun meşteşugar”

Marina Roman, 09 Aprilie 2017

Cunoscutul pictor Mihai Sârbulescu, co-fondator al Grupului Prolog, este un artist pentru care referința la lumea sacrului este una importantă.

Și-a prezentat lucrările în sute de expoziții personale și de grup. O recentă expoziție a fost prilejul unui dialog la care vă invităm să fiți părtași.

Este, Mihai Sârbulescu, esenţială relaţia artistului cu sacrul? Consideraţi că artistul poate exista în absenţa relaţiei cu transcendentul?

Cred că, mai ales, transcendentul trebuie să aibă legătură cu omul, în cazul de faţă cu artistul: "Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” - spune Sfântul Evanghelist Ioan. Problema sacrului în artă a fost dezbătută din timpuri imemoriale. În Originea operei de artă, Martin Heidegger defineşte tehnica - ή τέχνη (téchne) - din punct de vedere metafizic. Iar Caragiale are o scriere intitulată Ce este arta? Iată-i povestea: la vederea afişului ce-i anunţa „conferenţa”, Caragiale îşi pune brusc o problemă: „Ce spun eu diseară?” Se duce, întâmplător, la cizmar, să-şi ia cizmele de la reparat şi… se luminează: deci, trebuie să ai o piele bună, o cusătură bună şi, gata, asta e arta! Cred că merge exact în prelungirea lui Heidegger, chiar atunci când spune, cu alte cuvinte, că „artistul e stăpânit de apucătură”. Amatorul îşi stăpâneşte priceperea, deci este un om împlinit. Pe când artistul, muncit de apucătură, este un om neîmplinit. Şi asta, din nou, bate, la vechii greci, cu mania divină, cu posesia divină, puse de Platon în dialogul Ion (Iων). Deci e o legătură sigură cu transcendentul. Dar ceea ce vreau să spun este că, în primul rând, pictura ne face pe noi pictori, nu noi facem pictura.

Dar dacă un artist nu are legătură cu transcendentul, dacă transcendentul nu a pogorât asupra lui, artistul poate fi artist?

Nu, nu poate fi! În absenţa transcendentului poţi fi doar un bun meşteşugar sau, într-un caz fericit, poţi să te laşi plămădit de transcendent fără să ştii. Totul e să ai, chiar fără a conştientiza, sensibilitatea de a te lăsa lucrat de transcendent. Să te laşi lucrat de pictură. Pictura e ceva viu care te face pictor.

Vreau să pun o întrebare prostească… 

Cele mai bune sunt întrebările prosteşti!

… ce e pictura?

Ce este arta? E o vietate. Este ceva viu. Dau un exemplu ca să putem înţelege în ce fel este ea vietate: aici, în atelier, am acolo dulapul… În dulap ţin televizorul. Dacă lucrez până târziu, rămân aici şi peste noapte. Ca de obicei, am o lucrare pe şevalet… Aveam, acum câtăva vreme, o crenguţă profilată pe cer… Mă uitam la un film, dar lumina era aprinsă. Ciudăţenia era că mă uitam la televizor, dar tot timpul simţeam nevoia să întorc capul spre pânză, să văd ce mai face lucrarea mea. Mă ridicam, mai puneam două pensule pe ea şi mă întorceam la film. Tentaţia, însă, rămânea. Aşa că m-am întors spre şevalet şi am strigat: `Nu mă laşi nici măcar să mă uit la un film!”

Crucea este forma supremă a expresionismului

Aţi publicat un Jurnal. Scrieţi constant?

Da şi nu. Consider că şi desenele, şi picturile, şi laboratorul artistului tot jurnal sunt…

Expresia unui timp anume al parcursului unui artist…

O scală a căutărilor lui.

Dar timpul expresionismului? Recent, în Sala „Theodor Pallady” a Bibliotecii Academiei Române, a avut loc vernisajul excepţionalei dumneavoastră expoziţii personale, parte a proiectului cultural Contemporanii, iniţiat de Maria Paşc. S-a vorbit cu acest prilej despre neoexpresionism. Dumneavoastră sunteţi deseori alăturat acestui concept… Constantin Severin, de pildă, este iniţiatorul unui grup internaţional de pictori încadraţi în ceea ce el a numit `expresionismul arhetipal”. Şi, tot la noi, tânărul pictor Paul Hitter este promotorul "expresionismului balcanic”. Cum să înţelegem, de fapt, expresionismul?

De exemplu, fresca lui Teofan Grecul este o formă de expresionism. Expresionismul este ceva vechi. Există o neaşteptată armonie în expresionism. Am fost, odată, întrebat de un bătrân: `Cum este Hristos?” Şi, până să răspund, mi-a luat vorba din gură şi a spus: `Este rotund! Cuprinde absolut totul”. Adevărat. Se spune că recapitulează toată umanitatea în persoana Lui şi în firea Lui. Există, la Prado, celebrele Picturi Negre ale lui Francisco Goya, care sunt capodopere absolute, dar care numai frumoase nu sunt. Acolo este cu totul altceva decât frumuseţe… Sau dacă este frumuseţe, atunci este vorba despre frumuseţea unei trăiri. Dar sunt în zona expresionistă. Sunt pictate feroce de repede, pentru că nici nu poţi face chipurile acelea genial schimonosite, pictându-le amănunţit. Trebuie să izbeşti cu pensula! Aceasta este o formă de expresionism: ţine de strigăt. Or, strigătul a fost ultimul cuvânt adresat omenirii de Mântuitorul aflat pe cruce. A strigat tare. O formă de expresionism. Eu aşa aş defini expresionismul. Sau… copilul când se naşte… Ţipă! Nu-i sănătos dacă nu ţipă. Şi la botez, care este a doua naştere, copilul ţipă. E o formă de expresionism… Sau de bucurie, pentru că bucuria poate fi înţeleasă în foarte multe feluri.

Există şi o bucurie a suferinţei! O bucurie a crucii?

Sigur că da! Categoric! Crucea este forma supremă a expresionismului. Dar şi a bucuriei.

"Van Gogh face parte din familia noastră”

Ştiu că sunteţi frăţeşte apropiat de o parte dintre colegi. Aţi co-fondat Grupul Prolog, expuneţi împreună, vă sunteţi alături la bine şi la rău. Eu îmi imaginez dimpreună expunerea ca pe o cină de taină. Împărtăşire şi împărtăşanie. Îmi amintesc ce frumos a vorbit pictorul Valentin Scărlătescu despre dumneavoastră toţi, cum a fost chemat şi cum a fost primit în Grupul Prolog…

Noi nu doar venim unul la expoziţia celuilalt, ci ne şi ajutăm între noi. Avem încredere deplină între noi. Când am panotat personala aceasta de la Academia Română, cel care a lucrat cot la cot cu mine a fost Horea Paştina. Am aşezat împreună expoziţia pe simeze. Este extraordinar să poţi admira un coleg în viaţă mai mult decât pe tine însuţi. E firesc să îl admirăm pe Vincent van Gogh mai mult decât pe noi înşine, fiindcă s-a dus la Domnul, nu ne mai e concurent. Breasla artistică e plină de venin, la fel ca orice microsocietate umană. Or, când găseşti prieteni adevăraţi pe care nu-i socoteşti concurenţi, pentru că îi admiri atât de mult, e lucru rar. Din acest punct de vedere, Grupul Prolog este cu adevărat un lucru rar, pentru că foarte rar se întâmplă să găseşti iubire în breaslă, în loc de cotidiana invidie sau de obişnuita ură… Van Gogh avea o vorbă: „Vai, ce mai familie şi pictorii… doi nu se înţeleg unul cu altul decât atunci când îl vorbesc de rău pe al treilea”.

Prezenţa artei, dintru începuturile istoriei şi până acum, este pentru mine o marcă a contemporaneităţii. Este, mutatis mutandis, o perpetuă actualizare, ca, de pildă, în perioada Sfintelor Paşti: în Săptămâna Mare nu comemorăm patimile lui Hristos, iar Învierea nu o rememorăm… Le trăim de fiecare dată ca prezenţă vie! Pe modelul hristic.

Da, sigur că da! Am citit un articol al lui Andrei Pleşu care spunea că bine ar fi dacă politicienii noştri s-ar simţi contemporani cu politicienii buni ai istoriei: cu Titulescu, Iorga, cu Brătienii. „Dar, din păcate, ei se simt contemporani doar între ei.” La fel se întâmplă şi în artă. Pictura, de exemplu, e un drum pe care nu-l străbaţi singur. Pictura e un parc cu alei bătătorite de colegii tăi…

Cu cine obişnuiţi să vă plimbaţi pe aleile din istoria picturii?

Întotdeauna l-am iubit foarte mult pe Van Gogh. Nepotul meu îi spunea mamei lui, surorii mele: „Când eram mic credeam că Van Gogh face parte din familia noastră”.

Ceea ce era adevărat!

Revin acum la expresionism, cu o mărturisire a lui Van Gogh către fratele lui: „Picturile mele sunt aproape un strigăt de disperare”. Cu toate astea, Irving Stone a scris o biografie romanţată a pictorului, o carte care se cheamă Bucuria vieţii. Disperare sau bucurie. E acelaşi lucru…

E acelaşi lucru: moartea este o naştere întru viaţă veşnică, naşterea este un moment de moarte a vieţii noastre celei adevărate…
Aşa e! Lucrurile sunt paradoxale, dar numai aşa pot trăi. Mergând de braţ. Colegial.

Aşadar, în afară de Van Gogh, cu cine vă mai plimbaţi pe aleile parcului miraculos?

Cu toţi plimbăreţii. Cu toţi! Claude Debussy a spus că sunt oameni care iubesc o muzică anume sau o altă muzică… Vezi, unora le place Brahms, altora le place jazzul, altora le place opera… Şi sunt alţii… cărora le place muzica.
Dumneavoastră vă place muzica!

Elogiul excesului

Mihai Sârbulescu s-a născut la Bucureşti, la 23 februarie 1957. Studii: absolvent, în 1976, al Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” - Bucureşti, Secţia Pictură, clasa profesor Ştefan Sevatre; absolvent, în 1981, al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” - Bucureşti, Secţia Pictură, clasa profesor Marius Cilievici. În 1985, co-fondator al Grupului Prolog, alături de pictorii Paul Gherasim, Constantin Flondor, Cristian Paraschiv şi Horea Paştina. Din 1990, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Din 2010, doctor în arte vizuale al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, cu teza Dosar Prolog, coordonată de Andrei Pleşu. Profesor asociat la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti; colaborator al revistei Sinapsa; participă la tabere de creaţie naţionale şi internaţionale; în ţară şi în străinătate, numărul solo al show-urilor sale se apropie de 100, iar cel al expoziţiilor de grup atinge dublul - 200.

A publicat volumele: Despre ucenicie, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002; Jurnal, Ed. Ileana, Bucureşti, 2004.

A primit Ordinul Serviciul Credincios în Grad de Cavaler.


Galerie foto:

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!