Theologica
În carul de foc

În carul de foc

Potrivit textului din 4 Regi 2, 11, Sfântul Prooroc Ilie a fost înălţat la cer într-un car de foc. Episodul este bine-cunoscut. Totuşi un car, chiar şi de foc, trebuie condus de cineva. Cine a fost vizitiul: Sf. Ilie însuşi sau altcineva?

Urcarea la cer a Sf. Ilie nu este un simplu voiaj aerian, ci arată în chip duhovnicesc înălţarea către Dumnezeu a sufletului curăţit ca într-un foc de patimi, Sf. Ilie devenind astfel un model teologic. Înălţarea spre cer este însă accesibilă omului doar prin Hristos, pe Care, apropo de variantele explorate înainte, Sf. Maleahi Îl numeşte profetic "Soarele Dreptăţii" (3, 20)."

Carul de foc (rekhev eş) este tras de cai de foc (susei eş), ceea ce subliniază în mod evident apartenenţa lor cerească. Sfântul Prooroc Ilie îşi începe de altfel cariera profetică pogorând foc din cer (2 Regi 1, 9-15) şi, respectiv, o încheie înălţându-se într-un car de foc.

Angrenajul mai apare în Scriptură doar într-un singur loc, în 4 Regi 6, 17, într-un pasaj din viaţa Sf. Prooroc Elisei, confirmând încă o dată, în altă ordine de idei, că vieţile celor doi profeţi, Ilie şi Elisei, trebuie citite în paralel. Acolo se relatează că în timpul unui asediu sirian, Elisei îşi linişteşte ucenicul (probabil Ghehazi) spunându-i că cei care sunt de partea lor sunt mai mulţi decât cei care sunt de partea inamicilor. Atunci, rugându-se Elisei, ochii ucenicului se deschid şi acesta vede mulţime mare de care şi cai de foc împrejurul lui Elisei.

Episodul indică mai bine şi caracterul militar al carului de foc, sugerând în egală măsură că profetul Ilie a fost înălţat la cer, adică a fost primit în rândurile oştirii cereşti, formată din care de foc trase de cai de foc.

Cine e vizitiul?

Revenind însă la problema pusă la început, ne întrebăm dacă Sf. Ilie însuşi a condus carul în care s-a înălţat. Cea mai simplă explicaţie ar fi că exact aşa au stat lucrurile, ceea ce se reflectă şi în unele icoane ortodoxe unde Sf. Ilie este reprezentat conducând el însuşi caii. Totuşi, cercetând cu mai multă atenţie textul biblic din 4 Regi 2, 11, observăm că pe când Ilie vorbea cu Elisei, carul de foc îi desparte. El nu apare brusc, ci, aflându-se în mişcare, se interpune între cei doi. Gramatical, verbul tradus de Biblia sinodală prin "despărţindu-i" este de fapt la plural, ca şi cum caii trăgeau singuri carul şi ei sunt cei care l-au separat pe maestru de ucenic. Cu toate acestea, explicaţia este puţin probabilă, pentru că textul sugerează fără discuţie mişcarea carului. Cineva trebuie să fi condus caii, dar cine?

Un răspuns ne este oferit indirect de 4 Regi 6. Caii şi carele de foc fac parte din oştirea cerească ce Îl însoţeşte pe Iahve. Oştirea cerească reflecta iniţial instituţia monarhică, fiind o replică cerească a curţii regale de pe pământ. Ulterior însă oştirea cerească a fost astralizată, adică identificată cu corpurile cereşti, soarele, luna, stelele şi constelaţiile, care erau înţelese ca nişte fiinţe vii (H. Niehr, "Host of Heaven", în: Karel van der Toorn, Bob Becking, Pieter W. van der Horst şed.ţ, Dictionary of Deities and Demons in the Bible, Brill, Leiden/ Boston/ Köln, 21999, pp. 428-429). Spre exemplu, Deuteronomul 4, 19 enumeră "soarele şi luna şi stelele, toată oştirea cerului".

Un pasaj din Psalmul 18 însă ar arăta că soarele însuşi era probabil personificat, dar ulterior Iahve a preluat atributele solare (Mark S. Smith, The Early History of God. Yahweh and the Other Deities in Ancient Israel, William B. Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 22002, pp. 148-159). În Septuaginta textul sună în felul următor, fiind vorba de Dumnezeu (El - cf. v. 1): "În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui" (v. 5-7). Interesant că în versiunea ebraică, nu Dumnezeu Îşi pune "în" soare locaşul, ci pune locaşul, cortul, "pentru" Soare. Pare mai plauzibil să considerăm varianta ebraică mai veche, pentru că deja în Septuaginta El-Dumnezeu are atribute solare: iese ca un mire (răsare), aleargă drumul lui (parcurge bolta cerească) de la o margine la alta, iar de căldura lui nimeni nu scapă. Iniţial, fără discuţie, aceste cuvinte se refereau la Soare, ca o entitate cerească.

Carul soarelui?

Oştirea cerească devine, mai ales în secolele 8-7 î.Hr., sub influenţă asiriană, obiect al cultului idolatru. După 4 Regi 21, 5 (repetat şi în 2 Paralipomena 33, 3, 5) regele Manase din Iuda a ridicat chiar altare în cele două curţi ale templului lui Iahve, dedicate "oştirii cerului". Ulterior, în cadrul faimoasei reforme religioase din 622 î.Hr., regele Iosia din Iuda dispune distrugerea lor prin ardere (4 Regi 23, 4-5).

Mai mult, în 4 Regi 23, 11 se spune că Iosia a ars caii şi carele dedicate zeului Soare, puse de regii iudei la intrarea în templul lui Iahve din Ierusalim, chiar lângă camera eunucului Netan-Melec. Aspectele idolatre ale regalităţii davidice sunt deseori criticate de proorocii Vechiului Testament, însă de data aceasta este menţionat chiar un ansamblu cultic, probabil din lemn dacă a fost ars, dedicat zeului solar. În perioada respectivă, când influenţa asiriană era foarte pregnant resimţită, trebuie să fi fost vorba chiar de Şamaş, zeul asirian al legii şi dreptăţii.

În perioada exilică (sec. 6 î.Hr.) rolul oştirii cereşti s-a estompat, accentuându-se aspectul monoteist. Astrele sunt reduse ca în Facere 1 la statutul de "luminători", lipsiţi de orice putere. Atunci, pasajul din Psalmul 18 nu a mai fost aplicat imnului dedicat Soarelui, ca membru în oştirea cerească, ci a fost aplicat lui El-Dumnezeu.

Lunga paranteză ne ajută să luăm în consideraţie probabilitatea ca vizitiul să fi fost chiar Soarele. Lui i se potriveşte cel mai bine carul de foc tras de caii de foc, cu care parcurge drumul pe bolta cerească. Faptul că nu apare menţionat în 4 Regi 2 nu trebuie să ne mire, din moment ce, aşa cum am arătat, rolul oştirii cereşti se diminuează datorită accentuării monoteismului în perioada târzie monarhică şi în exil.

Totuşi, din 4 Regi 6 observăm că nu există ca în pasajul înălţării Sf. Ilie la cer doar un singur car de foc, ci mai multe. Vizitiii pot fi astfel şi alte fiinţe cereşti care fac parte din oştirea cerească. În Iov 38, 6, prin paralelismul membrelor, stelele sunt identificate cu fiinţele divine (lit. "fiii lui Dumnezeu", benei Elohim). Or, aspectul antropomorf este specific trimişilor cereşti, adică îngerilor. Într-adevăr, în programul iconografic ortodox, înălţarea Sf. Ilie la cer este reprezentată în două variante: fie Sf. Ilie conduce el însuşi carul, ca în prima posibilitate discutată, fie carul este condus de un înger (sau chiar de mai mulţi).

Marele vizitiu?

Trebuie însă să luăm în discuţie şi o altă posibilitate, mult mai interesantă. Dacă în cazul Sf. Ilie carul apare singularizat în comparaţie cu mulţimea descrisă în viaţa profetului Elisei, aceasta trebuie să sugereze că era vorba de un car special. Cine ar fi putut să ţină hăţurile dacă nu Conducătorul ultim al oştirii cereşti, Iahve? De altfel, aşa cum am văzut, Iahve prezintă aspecte solare, specifice de altfel ideologiei regale din Antichitate.

Mai mult însă, istoria cronistă atestă identificarea chivotului sfânt ţinut în Sfânta Sfintelor cu un "car" (merkava) al heruvimilor de aur. Ce poate să sugereze mai bine focul din care este făcut de fapt carul, dacă nu aurul? De asemenea, multe texte Îl numesc pe Iahve al oştirilor (Domnul Savaot) "Cel ce şade pe heruvimi" (1 Regi 4, 4; 2 Regi 6, 2; 4 Regi 19, 15) şi "Cel ce călăreşte (sau îi conduce în car) pe heruvimi" (2 Regi 22, 11; Ps 18, 11). Heruvimii sunt fiinţe cereşti hibride, cu corp de taur sau leu, cu aripi de vultur, dar cap de om, semnificând raţiunea. Dacă Iahve este conducătorul carului de foc, ei trebuie să fie atunci "caii de foc" potriviţi unui asemenea atelaj.

Pentru noi ca ortodocşi însă, această variantă ar deschide direcţii exegetice foarte importante. Dacă Cel care conduce carul de foc nu e nici Sf. Ilie, nici soarele, nici un alt înger, ci Iahve în persoană, iar pe de altă parte, orice teofanie biblică vechi-testamentară este de fapt o hristofanie, atunci Vizitiul este chiar Hristos.

Urcarea la cer a Sf. Ilie nu este un simplu voiaj aerian, ci arată în chip duhovnicesc înălţarea către Dumnezeu a sufletului curăţit ca într-un foc de patimi, Sf. Ilie devenind astfel un model teologic. Înălţarea spre cer este însă accesibilă omului doar prin Hristos, pe Care, apropo de variantele explorate înainte, Sf. Maleahi Îl numeşte profetic "Soarele Dreptăţii" (3, 20).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!