În căutarea autorului pierdut

Alexandru Pripon, 06 Iunie 2010

Am citit, de curând, un text surprinzător de bun. Puţin trist, puţin ironic. Încercarea unui adolescent de a spune şi altfel, nu doar în ritm de manele sau hip-hop, că există. Că a deschis ochii, maturizându-se prea curând, într-o ţară care îşi "pescuieşte" oamenii de cultură aruncând dinamită în apele tulburi. Nimic neobişnuit, veţi spune. Doar că textul respectiv a fost postat pe un forum "generalist" (cu subiecte din mai toate domeniile), frecventat de tineri. Mă aşteptam să citesc comentarii laudative ori critici, constructive sau nu. Până la urmă, eseul fusese supus atenţiei tuturor, autorul cerând o părere legată de începuturile sale literare. Spre mirarea mea, însă, au trecut multe zile până să apară o reacţie. Iar aceea a fost: "Scrie şi tu mai pe scurt despre ce e vorba, că mi-e lene să citesc atât".

Nu vă osteniţi să căutaţi pe internet acea încercare literară. A fost, încet-încet, "îngropată" de alte postări: videoclipuri amuzante, fotografii şi scurte fragmente de text copiate de pe alte site-uri. Apoi, poate la o restaurare a forumului dintr-o copie de rezervă (back-up), a dispărut. Nimeni nu i-a semnalat lipsa, nici măcar autorul. El s-a resemnat, probabil, ca atâţia alţii, să scrie doar pentru sine, îngroşând rândurile celor care au împrospătat definiţia "literaturii de sertar". Sau, în cazul cel mai fericit, s-a alăturat unui cenaclu, fie el şi online, prezentându-şi creaţiile într-un mediu propice. Fără îndoială, însă, a rămas, la fel ca mine, cu un gust amar din tentativa de a-şi expune eseul pe forumul preferat, înaintea celor care, oarecum, i-au devenit prieteni.

Mi-au povestit persoane mai în vârstă despre vremuri trecute. Atunci, spun ei, era o mândrie să fii cult şi, cu atât mai mult, să participi în mod activ la actul de cultură. Un scriitor era apreciat pentru munca sa. Talentul îi era considerat a fi un har, nu o povară. Desigur, vorbim despre comunităţi mici, lipsite de mediatizarea din zilele noastre, iar cei care ajungeau să fie cunoscuţi pe plan naţional reprezentau cu adevărat valoarea. Comunismul, odată cu răsturnarea valorilor, a adus şi o mistificare a locului cuvenit culturii în cadrul societăţii. Şi, cu această "grea moştenire", am ajuns, astăzi, la un indiferentism generalizat. Acceptăm cu prea mare uşurinţă tentativele literare bănoase din afară (best sellers), ridicându-le pe un podium adesea nemeritat, cu toate că ele reprezintă o industrie bazată pe exploatarea nemiloasă a facilului. Privim cu mare plăcere un film, care ar trebui, fără a izbuti, să rezume, în aproximativ două ore de imagini şi dialoguri, romane întregi. Şi ne mirăm, nejustificat, atunci când un tânăr, întrebat dacă a citit cartea X, răspunde, cu ironie: "Nu, aştept să se facă filmul".

Coruperea fenomenului literar nu are un început exact stabilit şi, fără îndoială, nu poate avea un sfârşit programat. Este dureros când vedem persoane talentate obligate să îşi ascundă creaţia. Şi mai dureros este că, în societate, mulţi evită să spună că obişnuiesc să scrie, chiar şi în timpul liber, pentru a nu fi ţinta glumelor. Deoarece, trebuie să recunoaştem, societatea actuală priveşte omul de cultură cu ochi neîncrezători, evitându-l, pe cât posibil, de parcă ar suferi de o boală contagioasă. Ar fi, însă, un lucru extraordinar dacă talentul sau măcar apetenţa spre lectură ar fi molipsitoare.

Există, pe internet, site-uri dedicate, cel puţin la nivel declarativ, promovării culturii. Sunt unele care îşi propun chiar să lanseze tineri autori. Din păcate, cele mai multe se dovedesc a fi rampa de lansare a câtorva persoane, ceilalţi participanţi fiind ocoliţi fără delicateţe. Mi-a mărturisit un cunoscut faptul că laudele aduse unor texte "manelistice" (eu nu afirm, doar reproduc) i-au amintit, fără nici o plăcere, de trecutele vremuri ale "conducătorului iubit". Am observat şi eu, este drept, că pe anumite site-uri de acest gen se adună câţiva prieteni care se felicită reciproc pentru textele expuse, evitând sau chiar criticând dur lucrările celor pe care nu îi cunosc. Şi mi s-a spus că această atmosferă este specifică unor cenacluri literare din viaţa de zi cu zi. Ar fi păcat. Măcar cei care scriu (nu discutăm aici valoarea) ar trebui să fie uniţi în faţa adevăratei crize pe care o traversează cultura.

Proletcultismul a făcut destul rău. Rău continuat de actuala situaţie. Am citit undeva că omul de rând nu se regăseşte în cultura contemporană, în forma pe care o îmbracă, nu în fondul propriu-zis. Este o explicaţie simplistă. Adevărul este că societatea noastră tinde să fie marcată de iletrism, termen ce se insinuează în limba română din nevoia unui cuvânt care să definească acţiunea de a citi fără a înţelege sau, mai dur (conform prof. dr. Sultana Craia), "analfabetismul funcţional". Noua media (new media), însumând modalităţile de comunicare şi informare digitală, face mai mult rău decât bine, orientându-se spre produsele care "prind la public", mutând promovarea culturii reale în subsolurile neventilate ale actualităţii. Cel puţin aşa pare.

Internetul, cu bune şi cu rele, întoarce pagina existenţei noastre, descoperindu-ne un capitol inedit, interactiv. Este o filă parţial albă, la umplerea căreia suntem cu toţii invitaţi să contribuim. Ar fi dureros ca ea să conţină doar ştiri mondene şi distracţii facile. Ar fi nedrept ca actul cultural să fie reprezentat de câteva persoane, în timp ce "literatura de sertar" capătă noi valenţe. Mi-aş dori ca actuala tendinţă să fie întreruptă de un strigăt, care să aibă puterea de a-i chema pe cei ce au talentul şi voinţa de a scrie, îndemnându-i să publice măcar online, oricare ar fi reacţiile stârnite. Deoarece eu, ca mulţi alţii, sunt sigur, am pornit, inclusiv pe internet, în căutarea autorului pierdut. Şi îmi doresc foarte mult să îl găsesc, oriunde ar fi.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!