Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Editorial În căutarea unei Vetre luminoase

În căutarea unei Vetre luminoase

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Editorial
Un articol de: Costion Nicolescu - 13 Mai 2018

Locuiesc pe strada Vatra Luminoasă din cartierul cu același nume, nume care mi s-a părut totdeauna nespus de frumos, compus din două cuvinte încărcate de semnificații și de poezie. A fost un cartier pornit la anul 1901 de regina Elisabeta, anume cu gândul la orbi, ca atare cu străzi dispuse în caroiaj spre ușoară deslușire și parcurgere. Când m-am mutat eu în cartier, în 1978, încă îi aflai la tot pasul, tatonând cu bastoanele lor albe. Târguiau în magazine, traversau străzile, îi vedeai ades în mijloacele de transport în comun. Simțeam în preajma lor și o anumită stânjeneală, venind dintr-un anumit sentiment de vagă culpabilitate. Cu ce aș fi eu mai bun decât ei încât să profit de lumina ochilor, iar ei nu?

Importanța vederii pentru făptura umană reiese și din faptul că atunci când Iisus își trimite ucenici la Ioan ca să-i vestească faptele Sale, în capul enumerării minunilor Sale este cea că „orbii văd" (Luca 7, 22). Probabil că la orizontul de așteptare al oricărui orb este o speranță nedeslușită că într-o bună zi, în chip miraculos, va vedea. Este ceea ce se petrecea și cu orbul din naștere tămăduit de Hristos și căruia Biserica i-a dedicat o duminică anume (Ioan 9, 1-38).

Starea noastră firească este cea de văzători. Așa, cum arată desenată și colorată creația lui Dumnezeu, este limpede că ea a fost făcută și pentru a fi comunicată, rodnic și mângâietor, pe calea vederii. Suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu Care, Însuși, într-un chip tainic, mai mult decât metaforic, are ochi și vede. La sfârșitul fiecărei zile a creației Domnul a văzut că ceea ce făcuse era bine făcut (cf. Facerea 1, 1-25). După sfințirea Templului de către Solomon, îi promite acestuia: „voi avea totdeauna ochii și inima mea acolo" (2 Cronici 7, 16), ceea ce se întâmplă până în zilele noastre în Biserică. Este una dintre calităţile miraculoase ale ochilor, aceea de a constitui o cale directă spre inimă. Poate că în nici un fel nu se poate exprima mai direct și mai convingător iubirea noastră decât printr-o privire intensă ochi în ochi. Cu vederea cuprindem și suntem cuprinși, cu vederea mângâiem și suntem mângâiați. Când vrem să arătăm cât de mult ținem la cineva, spunem că-l iubim ca pe lumina ochilor. Există o lumină a ochilor, la întâlnirea dintre lumina exterioară și lumina lăuntrică... O lumină care în clipele de grație licărește sau chiar se revarsă. Lumina ochilor este ultimul lucru pe care am accepta să-l pierdem și primul lucru pe care un orb ar dori să-l capete.

Singulară și tainică este orbirea temporară a lui Saul pe drumul Damascului (cf. Faptele Apostolilor 9, 8-9), înainte de a cădea de pe ochii lui ceva „ca nişte solzi" (18) și a i se deschide ochii spre o lumină mai luminoasă, neapropiată, și a deveni Pavel, Apostolul neamurilor de pe întreg Pământul. Poate că în chipul acesta ar trebui privită și scăderea vederii la bătrânețe, uneori până la orbire, ca o posibilitate oferită spre o mai mare concentrare la lumina pe care Dumnezeu dorește s-o aprindă, candelă pregătitoare, în sufletul omului.

Pilduitor în istoria cu orbul din naștere este și faptul că Hristos stinge pentru totdeauna încercările noastre de a judeca, căutând cauze păcătoase directe în tot ceea ce se întâmplă rău celorlalți. Vindecându-l, Hristos răspunde totodată unei întrebări pe care nu numai Apostolii și-o puneau, ci și noi toți, într-un fel sau altul, de-a lungul veacurilor.

Cum inspirat vedea Psalmistul, buna lumină a ochilor noștri se poate obține numai prin recursul existențial la Dumnezeu: „întru lumina Ta vom vedea Lumina" (Psalmul 35, 10). Or, tocmai cu prilejul tămăduirii orbului din naștere, Hristos a făcut ucenicilor Lui, prin ei și nouă, tuturor, această revelare supremă: „Eu sunt Lumina lumii!" (Ioan 9, 5). O cale spre ea este Sfânta Împărtășanie, cum și cântăm după ce ne-am învrednicit a o primi: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc..." Lumina vederii la care se ajunge pe această cale este una duhovnicească, dar ea se răsfrânge asupra celei trupești lucrătoare. În același sens, fericirea cea mai fericită îmi pare a fi a celor curați cu inima, căci ei sunt cei care Îl vor vedea pe Dumnezeu (cf. Matei 5, 8). Pare atât de simplu! Și totuși, cât de greu este să ajungi a avea o inimă curată!