„În credinţa mea vreau să închid ochii!“

Nicoleta Olaru, 16 August 2007

▲ Anul acesta, s-au împlinit 293 de ani de la moartea mucenicească a Sfinţilor Brâncoveni ▲ Domnitorul Constantin Brâncoveanu a domnit peste un sfert de veac, marcând istoria neamului prin numeroase ctitorii, ocrotind cultura şi apărând Ortodoxia pe pământ românesc şi străin ▲ La 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le ziua de pomenire la 16 august (pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului) ▲

Istoria românilor de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi din primele decenii ale celui următor este dominată de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante transformări economice, sociale, politice şi culturale.

După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot aşa a existat o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta se deosebeşte însă de celelalte prin natura metodelor politice, Brâncoveanu Vodă încheind epoca voievozilor războinici şi începând etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii politici ai lumii de atunci.

Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi, fiind nepot al voievodului Şerban Cantacuzino. Rămas de mic orfan de tată, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, care i-au oferit o educaţie aleasă. Copilăria şi-a petrecut-o în casele părinteşti din Bucureşti, deprinzând cu uşurinţă greaca şi latina, dovedindu-se iscusit la învăţătură.

Murind cei doi fraţi ai săi mai mari, toată moştenirea părintească a rămas tânărului Constantin. S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, şi a avut 11 copii: patru fii şi şapte fiice. În anul 1678, unchiul său, Şerban Cantacuzino, a ajuns domnitor, astfel că tânărul Constantin a fost înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei boiereşti. Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, a fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru alesele sale calităţi, intelectuale şi morale.

Cu tact şi înţelepciune

Deşi şi-a început domnia în împrejurări grele pentru Ţara Românească, în timpul unui îndelungat război între turci şi austrieci, tânărul domn a reuşit, cu tact şi înţelepciune, să păstreze, pentru o vreme, un climat de linişte şi de prosperitate. Înzestrat cu un simţ politic înnăscut, bun diplomat, Constantin Brâncoveanu a menţinut legături de prietenie cu toate Marile Puteri, pentru a feri ţara de jafuri şi pustiiri. Rezistând eroic presiunilor interne şi externe, a reuşit să apere pacea şi independenţa Ţării Româneşti şi să se impună, ca egal, factorilor politici de decizie ai Europei, imperiile habsburgic, rus şi otoman. În faţa tendinţei cotropitoare austro-ungare, domnitorul a cerut ajutor turcilor. După alungarea forţelor habsburgice, s-a debarasat şi de ajutorul periculos al otomanilor, cărora le-a făcut numeroase promisiuni şi daruri. Cronicarul său, Radu Greceanu, consemna: „Să muncia şi să năvoia ca şi pre nemţi fără primejdie să-i scoată şi pre turci şi pre tătari să-i oprească să nu intre în ţară.“

Maximă înflorire bisericească şi cultural-artistică

În timpul celor 26 de ani de domnie, voievodul s-a dedicat realizării unor lucrări cu rezonanţă culturală şi spirituală, în special ctitoririi unor aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală. Astfel, au fost înălţate bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, mănăstirile Hurezi şi Brâncoveni, precum şi palatul de la Mogoşoaia, care se distinge prin stilul arhitectural brâncovenesc, devenit renumit. Şi-a asumat rolul de protector al tiparului şi al şcolilor, atât din Muntenia, cât şi din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cel al donatorilor şcolii româneşti de la Şcheii Braşovului. S-a înconjurat de personalităţi de cultură din ţară şi din străinătate, susţinând financiar şi diplomatic pregătirea tinerei generaţii de cadre în şcolile europene. A dat Bucureştiului o nouă Academie Domnească, transformând şcoala de la „Sf. Sava“ în „colegiu public pentru pământeni şi străini“. L-a adus de la Istanbul pe Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanu, sub îndrumarea căruia se vor tipări nenumărate cărţi în limbile română, greacă, slavonă, georgiană şi chiar arabă. Putem spune, într-adevăr că Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre româneşti.

Trădat, arestat, acuzat, întemniţat, martirizat

Numeroasele pâri şi intrigi ale duşmanilor săi la Constantinopol, precum şi faptul că în timpul războiului ruso-turc din 1711, unul dintre boierii săi a trecut de partea ruşilor, l-au scos pe domnitor „necredincios“ otomanilor, care s-au grăbit să-l înlăture din scaun. Astfel, în anul 1714, în Săptămâna Patimilor, domnitorul a fost arestat, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu Ianache Văcărescu, ginerele şi sfetnicul său de încredere, şi închis în Palatul celor 7 Turnuri (Yedicule) din Istanbul. A fost acuzat de relaţii ascunse cu Rusia, Polonia, Austria, Veneţia, de corespondenţă cu Viena şi Moscova (cărora le-ar fi furnizat informaţii despre turci), de cumpărarea de moşii şi construirea unor palate peste munţi, de deţinerea unor fonduri la băncile din Viena şi Moscova, de baterea de monede purtând chipul său…

La 15 August 1714, de Sfânta Maria Mare, când împlinea 60 de ani, iar Doamna Maria îsi serba onomastica, Constantin Brâncoveanu a fost dus la locul de osândă Yali Köskü (Pavilionul Mării). Li s-a promis cruţarea vieţii, dacă vor trece la mahomedanism. Cel care apărase cu atât zel Ortodoxia, a răspuns cu demnitate: „Împărate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei“. Apoi şi-a încurajat fiii astfel : „Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!“ Înfuriat, sultanul Ahmet al III-lea a poruncit să fie decapitaţi mai întâi copiii, apoi sfetnicul Ianache, crezând că în felul acesta îl va îndupleca. Dar Brâncoveanu, îndurerat, şi-a făcut o cruce mare, rostind: „Doamne, fie voia Ta!“.

Cele şase trupuri au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele, „purtate în prăjini“, pe uliţele cetăţii, au fost înfipte la o poartă a Seraiului şi ţinute acolo trei zile, după care au fost aruncate în mare. Câţiva creştini au pescuit trupurile şi le-au înmormântat, pe ascuns, în biserica Adormirii Maicii Domnului din Insula Halchi. Osemintele Voievodului Martir au fost aduse în ţară, mai târziu, de către soţia sa, Doamna Maria, în anul 1720, şi îngropate pe ascuns în biserica „Sf. Gheorghe Nou“ din Capitală. Mormântul a fost acoperit cu o placă de marmură albă, fără nume, iar identificarea s-a făcut după descoperirea, în 1914, a unei candele de argint cu înscripţia : „Aici odihnesc oasele fericitului Domn Io, Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod“.

La 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le ziua de pomenire la 16 august (pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului)

„…să fim mărturisitori cu tărie ai aceleiaşi credinţe sfinţite şi de jertfa lor…“

Părintele Vasile Păvăleanu, profesor la catedra de Dogmatică în cadrul Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“ de la Neamţ, ne vorbeşte despre semnificaţia martiriului voievodului Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi: „Moartea Sfinţilor Brâncoveni a avut un ecou deosebit, întreaga lume fiind zguduită de statornicia în credinţă a domnitorului Constantin şi a celor patru fii ai săi, împreună cu sfetnicul Ianache. Martiriul lor, însă, are un ecou foarte puternic nu numai pentru momentul de faţă, ci şi pentru toate timpurile, deoarece înţelegem că Biserica Dumnezeului Celui Viu este întotdeauna în stare de jertfă, asemenea Întemeietorului ei. Mai mult, jertfa Brâncovenilor îndeamnă pe toţi creştinii ortodocşi, şi în special pe noi, românii, să fim mărturisitori cu tărie ai aceleiaşi credinţe sfinţite şi de jertfa lor şi, în orice context istoric ne-am afla, în ţară sau oriunde pe meridianele Globului, să dăm mărturie, după testamentul Brâncoveanului: «Facă Dumnezeu ce-o vrea…/ Nu mă las de legea mea/ Să ştiţi c-a murit creştin,/ Brâncovanu Constantin.»“


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!