„Înainte de â89 nu puteai să construieşti decât la anumite distanţe, cu spaţii verzi“

Otilia Bălinişteanu, 16 August 2007

După 1989, în Iaşi s-a construit în devălmăşie, ca peste tot, fără să se ţină cont de specificul locului, de construcţiile vecine, de stabilitatea terenului. S-au obţinut autorizaţii de construcţie fără a se ţine seama de lipsa spaţiilor de parcare. Maşinile s-au înmulţit, iar străzile, proiectate într-un trecut care n-a prevăzut o asemenea explozie a industriei auto, nu pot fi adaptate din mers noii situaţii. Despre cum arată Iaşul în ansamblul său, despre ce zone au rămas încă frumoase şi despre altele, care prezintă un potenţial bun de dezvoltare, dar mai ales despre ce trebuie să ştii atunci când îţi construieşti o casă, am discutat cu Nicolae Vericeanu, fost arhitect-şef al Iaşului, autorul Casei Pătrate.

Cum arată, în momentul de faţă, Iaşul arhitectural, domnule Vericeanu?

Deocamdată, arhitectura oraşului nu este definitivată. Trebuie multă atenţie la ce se face de-acum încolo. De exemplu, eu am considerat greşită extinderea magazinului Moldova şi chiar m-am opus acestui proiect. Arhitectul Mihailovici, autorul proiectului magazinului Moldova, nici măcar n-a fost întrebat. Acum au rămas şi nişte zone foarte delicate, cum este cea din Târgul Cucului, care, după părerea mea, trebuie studiate foarte bine şi nu pe calculator şi pe machete. Chiar dacă se face machetă, să se realizeze la nivelul ochiului. Apoi, circulaţia este la pământ şi locurile de parcare la fel. Ce s-a făcut înainte de â89, acum e mai greu să faci. Dacă vrei să lăţeşti o stradă, un bulevard, trebuie să expropriezi şi stai la discreţia proprietarului. Noi, înainte, spre exemplu, în Păcurari, am ras tot ce era acolo, la fel şi bulevardul Independenţei.

S-a vorbit mult de sistematizarea oraşului de dinainte de â89. Cum s-a derulat acest proces?

Sigur, noi, atunci, am gândit structura oraşului la un anumit grad de motorizare. Explozia de mijloace auto a dat peste cap totul. Imediat după â89, în loc să mai ţinem puţin în frâu dezvoltarea, mai ales în primii ani, totul s-a făcut aiurea. De-abia acum se pun problema cu PUZ-urile cu PUD-urile, a proiectelor de încadrare în zonă. O problemă foarte grea este cea a infrastructurii. Ea a fost dimensionată pentru o anumită capacitate, iar acum s-a venit cu marile investiţii, care sunt puternic consumatoare de utilităţi. De multe ori nu prea ţinem seama ca în viitor o stradă să se poată lărgi, iar apoi intervine problema parcajelor, care, sincer, nu văd cum s-ar putea rezolva.

Copoul, singura zonă nealterată de kitsch

Cum arăta Iaşul înainte de ’89?

Nu pot spune că arăta altfel decât marile oraşe ale României. Am fost la Timişoara şi mă aşteptam să văd un ansamblu mai „curat“. Însă, sincer, mi s-au părut mai interesante construcţiile noastre. Ei aveau aşa-zisele cartiere-dormitor. Existau, pe-atunci, nişte norme. Nu puteai să construieşti decât la anumite distanţe, cu spaţii verzi. Acoperişul era foarte rar folosit. Eu, când am făcut Clinica de Stomatologie Infantilă, de pe Lăpuşneanu, am ţinut să mă încadrez în aspectul zonei. Acolo am folosit acoperişul. Acum s-au retrocedat anumite terenuri şi au apărut tot felul de construcţii printre blocuri, nişte case ţărăneşti groaznice. Se dau autorizaţii pentru tot felul de construcţii, fără a ţine cont de nevoia spaţiului de parcare. Există o mafie şi în proiectare, ca peste tot. Practic, fac orice pentru bani.

Sunteţi autorul proiectului Facultăţii de Chimie Industrială. Cum arăta zona în care s-a construit platforma Institutului Politehnic?

Erau case acolo, dar nu foarte importante. Să nu uităm că acolo a fost zonă inundabilă până când s-a regularizat Bahluiul. Râul trecea chiar şi prin spatele clădirii Rectoratului, care tot de mine a fost proiectată.

Ce zone frumoase au mai rămas în Iaşi?

Copoul, totuşi, nu a fost atât de alterat. Ceauşescu voia aici nişte blocuri înalte pe spaţiul verde. El îşi dădea cu părerea, dar am reuşit să ne opunem proiectului. Cum spuneam, Copoul a rămas o zonă frumoasă, cu Universitatea, cu toate clădirile mai vechi. Ceea ce s-a făcut nou nu a alterat prea mult aspectul zonei.

A lucrat cu trei mitropoliţi ai Moldovei

Sunteţi autorul a numeroase proiecte de restaurare a bisericilor. Ce lucrări aţi făcut la catedrala mitropolitană?

Eu am lucrat cu trei mitropoliţi ai Moldovei. Prima dată cu Iustin Moisescu, când am venit, în 1960, cu care am făcut toate lucrările de la Mitropolie, de atunci. Am continuat opera lui G. M. Cantacuzino la Pavilionul Administrativ. Am demolat acolo nişte chilii şi l-am cunoscut chiar pe Cantacuzino. Apoi, am lucrat foarte mult cu patriarhul Teoctist. Am făcut renovarea palatului mitropolitan. Ne-am cunoscut foarte bine. Venea pe şantier şi mă vedea sus, că eu făceam primele creionări, încercări de culoare de patinare, şi-mi spunea: „Ştii, n-am mai văzut un arhitect ca tine. Ai mei nu urcă niciodată pe schele“. Tot eu am făcut şi Casa parohială de la Vorona, unde el voia să se retragă, stăreţia de azi. Şi tot cu el am făcut porticul de la intrarea în Catedrala veche şi am restaurat o biserică de la Gorovei.

Cu mitropolitul Daniel am lucrat, iarăşi, foarte mult: am proiectat o biserică în Dimitrie Cantemir, clopotniţa de la Biserica „Sf. Nicolae“ - Copou, Sala Gotică de la Cetăţuia, capela de depuneri de la Eternitate, mai modernă, dotată cu aer condiţionat, şi am refăcut faţadele bisericii de la Durău.

Autorul Casei Pătrate

Sunteţi cunoscut drept autorul Casei Pătrate. Care e povestea acestei construcţii?

Se întâmpla prin 1963-1964. Toată lumea vroia o construcţie înaltă. Dacă îmi dădeau o altă suprafaţă, poate construiam mai înalt, dar în suprafaţa dată atâta se putea. Eu trebuia să mă subordonez valorilor care existau în acel ansamblu, cu Palatul Culturii, „Trei Ierarhi“ şi Mitropolia. Pe locul Casei Pătrate erau prăvălii evreieşti care s-au demolat.

M-am dus cu două variante de machete la Ceauşescu, pentru că numai el aproba: una cu P plus 3 (parter şi trei etaje) şi una P plus 2 (parter şi două etaje), cea de acum. La prezentare, am băgat prima variantă după o perdea. Ceauşescu a trecut şi a aprobat-o.

Cu ce trebuia să semene?

Am tratat construcţia ca pe un templu, dar cu un iz de casă ţărănească, cu prispe. Eu am propus nişte elemente ceramice non-figurative, însă ei au pus până la urmă mozaicul acela.

Avea sistem de iluminat de la vapoare, de jur-împrejur, că nu se găseau cum se găsesc acum, tot felul de corpuri. Era o feerie. A venit ambasadorul SUA, a cărui soţie era arhitect, şi a zis că e magnific.

Ar fi trebuit, conform planurilor „de sus“, să blocăm „Trei Ierarhii“, dinspre Costache Negri, să nu se mai vadă. A fost un act de curaj din partea mea să păstrez calea de acces. Am păstrat atunci şi dugheana cu arcade, care făcea parte din Ansamblul Trei Ierarhi, cu hrube, cu arcatură de piatră, care era amplasată unde este acum spaţiul verde. Însă, într-o noapte, tovarăşul Manciuc i-a dat o sticlă de vodcă unui buldozerist şi a dat-o jos. Cu toate că eu fusesem cu o zi înainte la Iliescu şi mi-a promis că rămâne. Dacă se dă pământul la o parte, se pot observa şi acum hrubele. Ar putea fi refăcută, să rămână sub formă de ruine, ca martoră a trecutului Iaşilor.

Acum, nici de casa Pătrată nu s-a mai îngrijit nimeni. Are 40 de ani şi nu a fost curăţată măcar o dată.

Cât a durat construcţia?

Nu dura mult, pentru că se lucra serios. În 3-4 ani am finalizat lucrările, pentru că nu erau materiale de construcţii pe care să le aştepţi. Spre exemplu, n-aveam voie să folosim marmură mare, căreia să-i putem da noi dimensiunile, ci numai ce cădea de la export. Cu chiu cu vai am făcut scara aia din interior cu bucăţi mari de căpriori…

Cum a fost primit proiectul la vremea aceea?

La vremea aceea, a fost apreciat. Arăta şi foarte bine în peisaj, spaţiul verde era îngrijit. Pe urmă, au existat o grămadă de contestatari, care spuneau ba că-i casă pătrată, ba că-i hardughie, mă rog, probabil şi din cauza funcţiei pe care a avut-o.

Zona Bucium, un amestec pestriţ de case şi vile

Ce părere aveţi despre noianul de vile din Bucium? Se încadrează în aspectul general al zonei?

E bine să se facă ansambluri, cum este cartierul „I. C. Brătianu“, al lui Fenechiu, pentru că e aceeaşi mână a arhitectului şi e destul de unitar. În rest, e cam pestriţă toată imaginea. Fiecare arhitect a făcut cum l-a tăiat capul, fără să se gândească la ce-i în stânga şi ce-i în dreapta. Indiferent că eşti mai deştept şi mai talentat decât vecinul, trebuie să te aliniezi cu ce-a făcut el. Trebuie să existe o armonie. Noi avem şi probleme cu terenul aici, la Iaşi. Doamne fereşte să avem câţiva ani ploioşi! Că nu prea văd bine foarte multe case care s-au ridicat pe versanţi. Cea mai mare parte a terenurilor este constituită din argilă, care are o forţă nemaipomenită în caz de alunecare.

Cum apreciaţi ANL-urile?

Ce să spun, s-a tot furat, probabil, asta se ştie. Toate lucrările de la buget sunt „umflate“, ca să-şi mai poată face unii vile. Blocurile vechi sunt o minune a trăiniciei, faţă de astea. Am făcut şi eu nişte propuneri în ceea ce priveşte ANL-urile, chiar de la început. Am zis să facem o primă etapă, pentru cei care stau în blocuri şi au şi nişte venituri: să-şi vândă apartamentele, care să devină locuinţe sociale şi să le cumpere Primăria şi să fie mutaţi în ANL-uri noi. Am propus locuinţe tip înşiruit, cu grădiniţă în faţă, cu un loc de parcaj, care puteau fi construite şi în evantai şi drept. Ne puteam mula pe relieful terenului. Însă propunerile mele n-au fost acceptate, iar studiile mele se află şi acum la ei.

Ce zone din Iaşi prezintă un potenţial bun de dezvoltare?

În primul rând, ar fi de luat în calcul problema accesului din punctele importante ale oraşului. Moara de Vânt, spre exemplu, este o zonă foarte bună, cu o orientare foarte bună. Acolo ar putea ieşi un cartier foarte interesant, mai ales că e şi foarte aproape de centru. Numai că trebuie văzute legăturile, cât se mai poate încă lăţi o stradă. Şi rămâne în continuare Copoul, dar pentru case, pentru vile. Blocurile ar aduce aglomeraţie, circulaţie intensă.

Ce trebuie luat în calcul pentru a proiecta o casă cu bun gust?

Proiectarea unei case porneşte în primul rând de la alegerea terenului, apoi trebuie luată în calcul orientarea terenului. Apoi trebuie să te interesezi dacă este zonă alunecătoare, adică dacă e stabilă, dacă are utilităţi, ce utilităţi. Nu se pune problema apei, dar canalizare în primul rând, pentru că infiltrarea cu fose generează o scurgere permanentă de apă, care creează caverne. În momentul în care s-a produs caverna, totul se prăbuşeşte.

Sigur, suprafaţa terenului să aibă maximum 500 de metri pătraţi; nu trebuie mai mult pentru o casă. Să nu fie nici cu spaţii prea mari: un living de 28-38 metri pătraţi. Şi trebuie gândită şi economic, în sensul că suprafeţele vitrate să nu fie exagerate. Dar, în acelaşi timp, dacă ai nişte vederi interesante, spre un lac, spre o pădure, spre un ansamblu vechi, trebuie să te orientezi astfel încât să-i oferi omului vederile respective.

CASETĂ BIOGRAFICĂ

Arhitectul Nicolae Vericeanu s-a născut în anul 1933, în localitatea Medgidia din judeţul Constanţa, unde a şi început cursurile liceale. Nu a fost admis la treaptă, din cauză că provenea dintr-o familie de „chiaburi“ şi a fost nevoit să se angajeze ca muncitor, la o piuă şi boiangerie, de la 15 ani. În 1951 a ajuns la Constanţa, unde s-a angajat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe un post de curier. Pentru că devenise angajat, cu adeverinţa de la locul de muncă, a putut să-şi termine liceul, la seral, în 1954. Avea un talent deosebit la desen, drept pentru care colegii i-au hotărât destinul: trebuia musai să dea admitere la Arhitectură.

A învăţat singur matematica de la un capăt la celălalt şi s-a prezentat la concurs, la Bucureşti. I-a păcălit pe profesori că este „fiu de ţărani mijlocaşi“ şi a intrat la facultate. A fost prins, însă, şi exmatriculat, apoi obligat să devină informator, pentru că n-ar mai fi putut continua studiile altfel. N-a făcut însă nici un rău nimănui, hotărât să-şi vadă doar de carieră.

A ajuns la Iaşi în 1960, după absolvirea facultăţii, şi a devenit în scurt timp un arhitect de prestigiu în zona Moldovei. De numele său se leagă controversata Casă Pătrată din Iaşi, sediul Prefecturii din Vaslui, Policlinica de Stomatologie Infantilă din Iaşi, Facultatea de Chimie şi alte zeci de clădiri publice şi private. Pentru o lungă perioadă de timp a fost arhitectul-şef al oraşului. Astăzi, la 74 de ani, petrece încă mult timp la masa de lucru din biroul său, amenajat după idei autentice de arhitect, îşi aminteşte cu plăcere de munca din tinereţe şi colecţionează articole de ziar despre succesele nepoatei sale, Ilinca Vericeanu, o şahistă de perspectivă a Iaşului.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!