Theologica
Înapoi la Hexapla

Înapoi la Hexapla

Aud tot mai des cum în calitate de ortodocşi trebuie să ne întoarcem exclusiv la Septuaginta pentru textul Vechiului Testament. Septuaginta ar fi singura traducere oficială a Bisericii răsăritene, legitimată de utilizarea ei de către Sfinţii Părinţi. Chiar aşa să fie?

Cei mai "talibani" spun că evreii au măsluit Scripturile şi că doar Septuaginta reflectă textul biblic autentic (cf. postfaţa la Fer. Teodorit al Kirului, Tâlcuirea celor 150 de Psalmi ai proorocului împărat David, Mr. Petru Vodă, 2003).

Septuaginta ca singura Biblie a Bisericii?

E drept, Sfântul Iustin, de exemplu, clamase falsificarea Scripturilor de către evrei încă din secolul II d.Hr. Totuşi, frica Sfântului Iustin nu se justifica, pentru simplul motiv că, şi dacă ar fi dorit să le falsifice, evreii nu mai puteau. Finalul secolului I d.Hr. adusese o stabilizare a textului consonantic ebraic, încât orice modificare nu mai era permisă. Or, polemica Sfântul Iustin este abia la mijlocul secolului II d.Hr. Pe acel fond, apologetic şi polemic, iudaismul abandonează Septuaginta, deşi el o generase, din cauza divergenţelor cu Biserica primară (de pildă Isaia 7:14), şi îşi produce alte traduceri mai apropiate de textul ebraic: a lui Aquila, Symmachus şi Theodotion.

Alţii mai moderaţi susţin întoarcerea la Septuaginta ca versiune oficială a Bisericii Ortodoxe (după C. Bădiliţă, Septuaginta era socotită "probabil "text autoritar al ortodoxiei"", cf. Glafire. Nouă studii biblice şi patristice, Polirom, Iaşi, 2008, p. 232). Părintele I. Ică jr consideră că doar Septuaginta, nu şi textul ebraic, este Biblia Bisericii ("Înapoi la Septuaginta", Tabor 1 (2008), nr. 11, pp. 5-25, retip. în Canonul Ortodoxiei).

Ediţii tipărite ale Septuagintei

Septuaginta a fost tipărită pentru prima dată în Polyglotta Complutensis (Alcala, Spania) în 1517 (4 volume din cele 6), editată de un colectiv sub conducerea cardinalului Jimenez de Cisneros. În mijlocul paginii se întindea textul latin, pe exterior, textul ebraic, iar pe interior, textul grecesc. În prefaţă, cardinalul Jimenez compară layout-ul cu Hristos răstignit între cei doi tâlhari, Vulgata Bisericii Catolice reprezentându-l pe Hristos, iar textul masoretic al sinagogii şi Septuaginta Bisericii răsăritene fiind "tâlharii". Nu ştiu cine e tâlharul bun şi cine cel rău, dar e clar că Vulgata devine superioară chiar tradiţiilor textuale iniţiale.

De asemenea, trebuie remarcat că această primă tipărire a Septuagintei se făcea în circumstanţe deosebite de obedienţă faţă de Vulgata. Acolo unde Septuaginta avea lipsuri, ele erau completate din diverse manuscrise de provenienţă diferită, iar unii cercetători bănuiesc că uneori editorii chiar au făcut retroversiune din latină în greacă (Adrian Schenker vorbeşte de influenţe ale Vulgatei, comentariilor Fer. Ieronim şi ale textului ebraic asupra textului complutensian al Septuagintei - cf. Magne Saebo (ed.), Hebrew Bible, Old Testament: The History of Its Interpretation, vol. 2: From the Renaissance to the Enlightment, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 2008, p. 290; din păcate Séamus OâConnell, From Most Ancient Sources. The Nature and Text-Critical Use of the Greek Old Testament Text of the Complutensian Polyglot Bible, Academic Press, Fribourg/ Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 2006, OBO 215 întrerupe brusc capitolul despre editarea vol. 4 al Poliglotei şi lasă netratat cazul cărţii Ieremia, care ar fi fost cel mai bun etalon; unii apără recursul la surse reale ale Poliglotei - cf. Natalio Fernández Marcos, "Greek Sources of the Complutensian Polyglot" URL: http://digital.csic.es/handle/10261/35816). A doua tipărire a Septuagintei, în 1518, în cadrul Bibliei aldine, la Veneţia, în tipografia lui Aldo Manucio, a urmat aceeaşi manieră compozită în privinţa manuscriselor utilizate. Abia în 1587, în cadrul Bibliei sixtine, apărută la Roma, se recurge la forma atestată a Septuagintei, folosindu-se în principiu Codexul Vaticanus din sec. IV d.Hr. (Victoria Spottorno, "The Textual Significance of Spanish Polyglot Bible", în: Sefarad 62 (2002), p. 377).

Septuaginta în tradiţia românească

Acum revenim pe plaiurile noastre. Se ştie că prima traducere românească integrală a Vechiului Testament a aparţinut lui Nicolae Milescu Spătarul, care a făcut-o în timp ce se plictisea în Constantinopol, între 1661 şi 1668. Această traducere, "periată" puţin de mitropolitul Dosoftei şi de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, a fost integrată în Biblia de la Bucureşti din 1688, prima traducere integrală a Bibliei în limba română.

Textul de la care s-a plecat a fost însă Septuaginta editată de protestanţi la Frankfurt în 1597, care reproducea Biblia aldină din 1518. Ne aflăm deci în zona primelor editări ale Septuagintei, cele după un text grecesc obedient Vulgatei. E o pseudo-Septuaginta, fiindcă regăsim la cartea Ieremia de pildă ordinea capitolelor după Vulgata (şi textul ebraic), precum şi acele fragmente care de fapt ar fi trebuit să lipsească din Septuaginta.

Deci aş spune că un prim mit trebuie spulberat. A ne întoarce la Septuaginta nu înseamnă a ne întoarce la Biblia de la 1914, nici la variantele anterioare, descendente din Biblia din 1688 (Blaj 1795, Petersburg 1819, Buzău 1854-1856, Sibiu 1858). Dacă vrem să ne întoarcem la o presupusă Septuagintă autentică, ar trebui să părăsim tradiţia medievală românească! Conştient sau nu, tălmăcitorii români au preluat o Septuagintă editată de protestanţi (a se vedea cum sunt numite cărţile anaghinoscomena, "apocrife", după maniera protestantă) şi influenţată de structura Vulgatei a catolicilor (ordinea capitolelor la Ieremia şi prezenţa textelor care ar fi trebuit să lipsească, pentru că nu sunt atestate în nici o variantă a Septuagintei).

Înapoi la Septuaginta?

Împing însă lucrurile puţin mai departe. Cât de bine este să ne întoarcem doar la Septuaginta? Este Septuaginta cu adevărat singura versiune vechi-testamentară a Bisericii Ortodoxe? Este ea singura oficială în răsărit?

Mai întâi, însăşi tradiţia Septuagintei este una polimorfă. Diverse lecţiuni sunt atestate de diferite manuscrise, neexistând un consens între specialişti cu privire la forma iniţială a textului. În ediţiile critice moderne se merge pe două direcţii. Fie în aşa-numitele ediţii diplomatice se prezintă un text atestat ca atare (de preferat Codexul Vaticanus, fiind cel mai vechi păstrat în mare parte), diferenţele între manuscrise fiind notate la subsol (cazul Septuagintei de la Cambridge), fie în ediţiile critice cercetătorii îşi bat capul să intuiască cea mai veche formă ipotetică prin cercetarea comparativă a tuturor manuscriselor păstrate (cazul Septuagintei de la Göttingen). Septuaginta nu există aşadar ca un bloc finit, clar, la care să recurgi, ci ca o varietate, care a cunoscut recenzii încă din Antichitate, pe care specialiştii nu o pot desluşi de fiecare dată în cele mai mici detalii.

În al doilea rând, cartea Daniel a fost preferată de Biserică în varianta Theodotion, nu în cea a Septuagintei. Ar trebui mai exact să ne întoarcem parţial la Septuaginta. Apoi, conceptul de versiune oficială se înfiripă în zona catolică în Evul Mediu, ca opoziţie faţă de dorinţa primilor protestanţi de a traduce Biblia din ebraică în limbile vorbite. Bătea pe atunci vântul cu acea hebraica veritas, "adevărul ebraic", garanţia ultimă că instanţa eclesială nu a intervenit în textul biblic pentru a-şi apăra doctrina. În Conciliul de la Trent (tridentin) în 1546, traducerea în latină Vulgata a fost decretată authentica, "baza autenticităţii Vulgatei nefiind acordul cu textele originale, ci îndelungata folosire a ei de către Biserică" (Hubert Jedin, A History of the Council of Trent, vol. 2, Th. Nelson, London, 1961, p. 92). Va urma


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!