Reportaj
Început de drum la Mironeşti

Început de drum la Mironeşti

Dumitru Manolache, 05 August 2012

Veacuri la rând, voievozii munteni şi marile familii boiereşti din Valahia au ridicat în şesul din coasta Bucureştilor somptuoase palate şi curţi, au ctitorit mănăstiri şi impunătoare biserici, în care s-au rugat în genunchi, în lungi penitenţe, cerşind liniştire, ajutor sau iertare, pentru voite sau nevoite pricini.

Biserica din vechiul Coiani, Mironeştii de astăzi, din Episcopia Giurgiului, mărturiseşte din plin toate acestea. Acum un an, Dumnezeu a chemat la slujire în acest aşezământ smerenia monahală. Aşa se face că din 6 august 2011, în jurul bisericii s-a înfiripat, cu binecuvântare arhierească, o mică obşte de maici.

Un drum la Schitul Mironeşti capătă chipul concret al potolirii însetării după o lungă cale de stearpă rătăcire prin pustiul arid, secetos, al prezentului, căruia zilnic îi cercăm necuprinsul. Mironeşti este ca un liman în care exact sărăcia şi lipsa acută de apă dau dimensiune verticală căutării, sens şi descoperire, nevoie şi nevoire, înfrângere negăsirii. La Mironeşti te simţi ca un început. De aceea, drumul de întoarcere spre casă este ca o ploaie ce trezeşte din adormire seva din rădăcinile gândurilor, verdele adormit în tainiţa minţii, dorul de viaţă pierdut cu fiecare dezamăgire cu care te loveşte cotidianul.

La drum prin secetă, ca o secetă arzând

Am pornit spre acest loc însoţiţi de părintele Mihail Muscariu, stareţul Mănăstirii Comana, de care aparţine Schitul Mironeşti, străbătând câmpia dintre Argeş şi Dunăre, crăpată ca o vatră de lut arsă în pojarul soarelui. La fiecare pas, seceta, ca o hidră nemiloasă, a preschimbat în fantomatice umbre culturile supte de clorofilă. Nimic nu mişcă, de parcă orizontul a arestat vânturile, lăsând pradă pârjolului deopotrivă aerul, pământul şi subpământul.

Şi-n această imagine de început apocaliptic, umbra teilor şi salcâmilor înverziţi, care acoperă zidul bisericii schitului, prunii încărcaţi de roade, gata-gata să-şi frângă crengile aplecate spre pământ, biserica însăşi, solidă, impunătoare, vie, şterg de pe retină secvenţele ravagiilor secetei, anulează tristeţea din suflet, teama şi disperarea, ca un miracol. Ca o binecuvântare ce predispune la viaţă. La speranţă. Şi, apoi, vine istoria care aduce în prezent chipul nici măcar bănuit al acestui loc.

Boierii din Coiani şi Paul de Alep

De la dascălul Marin Panait, un împătimit arheolog al satului, aflăm că biserica cu hramul "Sfântul Nicolae" de la Mironeşti, în forma ei actuală, a fost ridicată în doar cinci luni: de la 3 mai până la 18 septembrie 1669, de către domniţa Ilinca Cantacuzino, fiica domnitorului Radu Şerban, împreună cu fiii săi Constantin şi Mihai, "pentru că cea bătrână (care purta acelaşi hram, construită de Neagoe, mare ban al Craiovei, şi soţia sa Anca din Coiani, astăzi Mironeşti, după numele boierului Mironescu, care avea proprietăţi în zonă - înainte de 1563) crăpându-se...", cum grăieşte pisania, a trebuit schimbată.

Uitat astăzi de lume, vechiul sat Coiani (numele pare a veni de la îndeletnicirea localnicilor care făceau renumitele cuie din lemn de corn, folosite la îmbinarea căruţelor, sau, cine ştie, de la radicalul cuman "koy", care înseamnă "oaie"), a fost cândva o aşezare înfloritoare. Aici şi-a ridicat o curte domnească Maria, fiica lui Radu Şerban, domnitor al Ţării Româneşti în două rânduri, 1602-1610 şi, respectiv, iunie 1611 - septembrie 1611, ale cărei ruine se mai văd şi astăzi. Şi tot la Coiani şi-a avut rezidenţa stolnicul Constantin Cantacuzino. De aici a plecat sub stindardul lui Mihai Viteazul şi bătrânul boier Nica, vel armaş de Coiani, în 1586.

Uimit de măreţia caselor boiereşti din Coiani, Paul de Alep scria la 1647, referindu-se la postelnicul Constantin, că "acesta are un mare palat, după felul palatelor de la Constantinopol".

Curăţind rugina adâncului din noi

Intrăm în vechea biserică, păstrată în forma ei originală, din al cărei turn-clopotniţă se vede Dunărea spre sud şi Cetatea lui Bucur spre nord. Înveşmântată în negrul fumului depus pe pereţi, sfântul lăcaş luminează într-un fel aparte inimile celor care îi trec pragul. Căci, chipurile curăţate ale câtorva sfinţi, catapeteasma originală din zid, singura de acest fel din zonă, icoanele, aerul însuşi poartă în aureole lumina Taborului. Şi nu întâmplător Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, chiar în ziua Schimbării la Faţă a întemeiat aici schit de maici, anul trecut.

"Am sosit la Mironeşti de la "Sfânta Elena de la mare", pentru că am considerat că este bine să începem aici o nouă activitatea pastorală, monahală. Cu ajutorul lui Dumnezeu, maica Ecaterina, care a venit cu mine de la Costineşti, a curăţat o parte din icoane, redându-le lumina de odinioară. Sunt icoane emoţionale, icoane făcătoare de minuni, pe care nu toată lumea le ştie. De pildă, icoana Maicii Domnului, din pronaos, cel puţin cu noi, a făcut minuni mari. Niciodată nu ne-a lipsit nimic", ne mărturiseşte maica stareţă Teodora Marinescu.

Privim, ne închinăm şi îngânăm rugăciuni, cufundaţi în tăcere. O lumină aparte curăţeşte rugina adâncului nostru, ştergând rând pe rând apăsările.

Urcăm apoi în tainiţa bisericii, un spaţiu strâmt ce duce parcă în cer, zidit între pereţii dubli din stânga lăcaşului, dar ne retragem, căci nu se cade să tulburăm tăcutul locului, păzit ca un duh de un porumbel. Apoi, ne retragem în stăreţia schitului, fostă casă parohială părăsită, o măruntă şi modestă locuinţă umanizată şi adusă la viaţă de mâinile celor două maici care formează obştea.

Şi, după ce ne răcorim arşiţa cu un pahar de apă rece şi gustăm din brânza de capră oferită de maici, ne retragem spre tăcerile şi frământările noastre.

La plecare, cele două monahii, în poarta schitului, cu mâna pe piept, îşi iau la revedere de la noi printr-un gest ce mai degrabă cheamă. Strigă. Se roagă. Se umileşte. Cere iertare nouă celor ce uităm, fugim, nu ne rugăm, nu ne smerim, ne îndepărtăm de semeni, de cer şi de Dumnezeu.

De aceea, în viaţă este nevoie să străbatem măcar o dată un drum voievodal ca acesta spre Mironeşti. Să însetăm arşi din temelii de seceta lumii, sărăciţi până în măduvă de ispite, ca să ne descoperim mai vii, mai aprinşi, ca după o ploaie, după ploaia luminii ce izvorăşte pe neştiute din inima noastră într-o biserică uitată, pierdută, dar regăsită undeva la marginea secetei, într-o clipă de adevăr.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!