Repere şi idei
„Începutul aminteşte de sfârşit, întâia Venire de a Doua”

„Începutul aminteşte de sfârşit, întâia Venire de a Doua”

Poezia lui T. S. Eliot dedicată Crăciunului face parte din Poemele Ariel, alături de Animula, Marina şi Cântec pentru Simeon, în care întâlnim tema formării sufletului, tema regăsirii personale şi a celuilalt şi pe cea a întâmpinării Domnului de către bătrânul Simeon la templul din Ierusalim, care Îl recunoaşte pe Hristos, Mântuitorul poporului său şi al lumii aflate în aşteptare, aşa cum apare lumea în întreaga creaţie a lui Eliot: o lume care îşi aşteaptă şi îşi dobândeşte sensul prin venirea lui Hristos întrupat, o lume care Îl aşteaptă din nou, acum pentru Învierea finală, deplină.

Nicicând mai mult ca în aceste versuri moderniste, bradul, simbol al Vieţii şi al Învierii, nu a luminat atât de mult taina, înţelesul şi iminenţa întoarcerii lui Hristos Cel înviat la Înnoirea lumii în cadrul unei expresii literare. De cele mai multe ori nu ne dăm seama că pomul de Crăciun poartă în crengile lui simbolul strălucitor al slavei celei de a doua Veniri, doar pentru că acest lucru nu s-a întâmplat încă. Este un simbol prevestitor al unui eveniment în aşteptare. Certitudinea lui îl face să fie ca şi întâmplat în gândul şi în rânduiala lui Dumnezeu de dincolo de timp. Dar veşnicia întâmpină timpul cu evenimente veşnice şi îşi face loc în el, îl face cuprinzător, adică înţelegător, în sensul de a pricepe, şi primitor. Este primitor fiind totodată cuprins şi cuprinzător. Cuvântul lui Dumnezeu ordonează spaţiul şi vremea până la capăt. Peştera L-a primit, timpul se primeneşte prin El şi se pregăteşte de Eshaton. Naşterea Pruncului rânduieşte Învierea noastră. Îngerul sau steaua din vârful Pomului Vieţii o vesteşte. Acest brad stă împodobit simbolic, ca pomul vieţii în mijlocul Raiului, cu slava de dincolo de veac, cu roadele lui argintii de lumină, cu poamele de aur în casa omului, pe care o preschimbă într-un colţ de Rai. Este simbolul care aduce cu sine realitatea petrecută în timp şi pe aceea ce urmează să vină ca pe o singură aducere aminte; şi orice lucru ce se întâmplă în casa în care stă un brad cu înger sau cu stea se face loc al sensului deplin al Naşterii Domnului şi al slavei cereşti.

Centralitatea Logosului recreează lumea din interior

De aceea, uimirea copilului este mai conştientă de adevărul acesta decât am putea crede şi nu are în ea nimic din neştiinţa care i se atribuie. Uimirea lui este stârnită de realitatea luminii veşnice pe care lumina din lume o închipuie şi o vesteşte. Copilul este profund înţelegător şi primitor, profund cuprinzător. Şi nu a avut timp să o piardă. Noi, cei „mari”, nu am avea nici un motiv să o pierdem. Realitatea aceasta vine de dincolo de eşecuri, de timp, de moarte şi nu se repetă! Căci este permanentă. Omul o poate transforma în irealitate falsificând-o sau mimând-o, dându-i măsură de pretext repetitiv într-un eşec existenţial. La masa împărătească se stă cu bucurie, cadourile aromate se găsesc permanent sub crengile înmiresmate ale pomului Vieţii, căci aşa ni s-a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Toate darurile curg din Pomul Vieţii cel din mijlocul Raiului care stă acum ca simbol în mijlocul casei, aşa cum Logosul s-a întrupat în miezul fiinţei umane şi în mijlocul lumii, dându-le măsura Raiului şi calea transfigurării. Centralitatea Cuvântului recreează lumea din interior, o restabileşte structural.

Să cultivăm pomi de Crăciun nu înseamnă să-i comercializăm. Această singură preocupare produce o răsturnare de sens tocmai pe seama sensului real. Cultivarea aceasta, deturnată cu cuvânt cu tot, are alt rost, adică alt grai. Graiul în care sensurile se aşază în jurul Cuvântului ca la masă.

Împărtăşirea se dăruieşte împărăteşte minţii şi limbii pe care o vorbim, culturii şi literaturii creştine ce şi-a adus aurul, smirna şi tămâia şi aici, în acest Ajun al veşniciei. Să cultivăm pomul Crăciunului înseamnă să avem şi să păstrăm o cultură care porneşte de la masa Altarului Naşterii Domnului din peştera Betleemului până la ultima clipă a istoriei, la naşterea din nou a lumii. Şi acest lucru înseamnă să îl lăsăm să crească în casa noastră, să stea în mijlocul ei, să o preschimbe în Rai până la ultimul an al vieţii, ca pe o concentrare de bucurie şi de uimire în faţa Realităţii pe care o anunţă, ce numai timpul pătruns permanent de veşnicie o poate cuprinde. Şi limba ce nu şi-a pierdut Cuvântul.

Cultivarea pomilor de Crăciun

Sunt câteva moduri de-a privi Crăciunul
Pe unele le putem trece cu vederea:
Pe cel social, pe cel hibernal, pe cel comercial
Sau zgomotos (localurile sunt deschise pân’ la miezul nopţii),
Pe cel copilăros - dar care nu e al copilului:
Pentru el lumânarea e o stea, iar îngerul aurit
Cu aripile-ntinse-n înălţimea vârfului de brad
Nu-i o podoabă doar, ci înger.
Copilul se uimeşte-n faţa Pomului:
Rămâie-aşa, uimit, în Sărbătoarea
Pe care n-o acceptă ca pretext, ci ca eveniment;
Astfel încât uimirea
În faţa primului brad de Crăciun pe care ţi-l aduci aminte,
Surprizele, bucuria cadourilor primite
(Având fiecare mireasma sa aparte),
Aşteptarea fripturii de gâscă sau de curcan
Şi emoţia anticipată la apariţia ei,
Astfel încât veneraţia şi veselia
Să nu fie uitate mai târziu
Prin plictiseală, prin oboseală sau rutină,
În conştiinţa morţii, a eşecului
Sau în pioşenia convertitului
Ce poate fi amestecată cu o-nşelătoare vanitate
Urâtă Domnului şi necuviincioasă faţă de copii.
(Şi cu recunoştinţă-mi amintesc acum de Sfânta Lucia, de colindul ei, de diadema ei de foc);
Astfel încât, mai înainte de sfârşit, la al optzecilea Crăciun
(Prin al optzecilea înţelegând pe ultimul, oricare i-ar fi numărul),
Toate amintirile emoţiilor fiecărui an
Ar putea fi concentrate într-o bucurie imensă,
Care va fi şi înfricoşare,
Ca în momentul acela când teama cuprinde orice suflet:
Căci începutul aminteşte de sfârşit,
Iar întâia Venire de a Doua Venire.
(T. S. Eliot)

Cine a fost Thomas Sterns Eliot

Thomas Sterns Eliot, cel mai mare poet modernist englez al secolului XX, aşază în centrul creaţiei sale literare Logosul dumnezeiesc, de la primele poeme care Îl caută până la cele care Îl intuiesc, Îl întrezăresc, Îl găsesc şi Îl proclamă ca izvorul a toate, a poeziei sale înseşi. Cele mai cunoscute poeme ale sale sunt: Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, care problematizează sensul existenţei omului într-un ansamblu relaţional uman şi cosmic, Tărâmul pustiu, primul mare poem modernist, o expunere a dezastrului moral şi psihic produs de cele două războaie mondiale, un tărâm printre ruinele căruia se întrezăreşte încă sensul etern al vieţii, dincolo de frânturile lui, de fragmentele de imagini sparte şi de limbajul şi semantica lui frântă în care se exprimă această lume; sau Patru Cvartete, ultimul său poem în patru părţi care afirmă, într-o sinteză a gândirii şi expresiei poetice a întregii sale creaţii, Logosul întrupat în istorie şi în creaţie, Fiul lui Dumnezeu, ca unică răscumpărare a vieţii omului şi a cuvântului. Creaţia poetică a lui Eliot cheamă la conştientizare, trezeşte la realitate ca o trâmbiţă îngerească apocaliptică. Nu încearcă să demonstreze nimic, ci să ne apropie de singurul adevăr pe care îl avem, să ne deschidă ochii conştiinţei prin care putem vedea noi înşine. Ea doar ne asistă în acest proces de conştientizare, îl iniţiază şi îl însoţeşte, îl face mai pregnant. Aşa cum declara poetul însuşi despre rostul poeziei, nu încearcă să demonstreze un adevăr, ci să ni-l arate în deplinătatea realităţii sale.

 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!