Analiză
Conferinţa Misionară Mondială (14-23 iunie 1910, Edinburgh, Scoţia), începutul formal al Mişcării Ecumenice

Încercări de refacere a unităţii creștinilor în secolul XX

Termenul de „ecumenism” este astăzi folosit de unii credincioși ortodocși în sens peiorativ și pus în legătură aproape exclusivă cu pretinse atitudini de nerespectare a credinței ortodoxe. Pe de altă parte, în multe cercuri ne-ortodoxe, prin acest termen sunt desemnate unele afirmații sau atitudini care contravin credinței ortodoxe, dar toate acestea nu au nimic comun cu atitudinea de deschidere și dialog intercreștin practicată dintotdeauna de Biserica Ortodoxă. Pentru a evita orice echivoc sau confuzie, trebuie să precizăm de la început că, din punct de vedere ortodox, termenul de „ecumenism” nu se referă la o teorie sau o învățătură specifică, ci la o orientare sau o deschidere, de aceea în Biserica Ortodoxă se folosește mai curând expresia de „Mișcare Ecumenică”.

În acest sens, prin Mişcarea Ecumenică înțele­gem procesul complex întâlnit în toate comuni­tățile creştine pe parcursul secolului XX, deşi de intensitate diferită de la o comunitate la alta, cu scopul de a depăşi starea de separare sau chiar de confruntare din trecut şi de a se apropia unele de altele în vederea refacerii unităţii creștine, potrivit rugăciunii Mântuitorului Iisus Hristos „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21). Mişcarea Ecumenică, fenomen tipic secolului XX, a fost pregătită prin mai multe acţiuni desfăşurate pe parcursul secolului precedent, mai ales în cadrul mişcărilor de tineret creştin cum a fost „Asociaţia Tinerilor Bărbaţi Creştini” (Young Men’s Christian Association – YMCA), înfiinţată în mediul englez în anul 1844, iar apoi răspândită în toate ţările occidentale. Unele organizaţii locale YMCA, mai ales din Franţa şi Belgia, au început să folosească termenul „ecumenic” încă din secolul al XIX-lea, prin care defineau activităţile lor de cooperare între diferite tradiţii creştine. Faptul că dimensiunea ecumenică a acestei organizaţii nu a fost acceptată de către toţi este exprimat prin decizia luată de YMCA la nivel internaţional în anul 1904, potrivit căreia abordarea ecumenismului, precum şi aceea a apartenenţei la o anumită confesiune (denominaţionalismul) să fie rezolvate la nivel naţional. Orientarea ecumenică a apărut astfel în context intercreştin la nivel mondial încă din secolul al XIX-lea și s-a referit la cooperarea dintre diferite comunități creș­tine, între care nu exista comuniune euharistică. La începutul secolului XX, mai precis în anul 1911, YMCA a încheiat parteneriate cu unele Biserici Ortodoxe, ceea ce a făcut posibilă participarea unor tineri ortodocşi la această organizaţie, începând din anul 1913. O altă organizaţie ecumenică de tineret a fost Federaţia Mondială a Studenţilor Creştini (World Student Christian Federation – WSCF), înfiinţată în anul 1895, care alături de YMCA a promovat ideea unei deschideri ecumenice. De aceea, nu întâmplător mai mulţi dintre pionierii apropierii ecumenice din prima jumătate a secolului XX au activat mai întâi în cadrul organizaţiilor ecumenice de tineret, exemplul cel mai elocvent fiind cazul metodistului american John R. Mott (1865-1955), care, după ce a activat mai mulţi ani în sânul WSCF, a devenit începând cu anul 1910 moderatorul Conferinţei Misionare, iar în anul 1948 a fost ales preşedinte de onoare pe viaţă al Consiliului Ecumenic al Bise­ricilor.

Începutul formal al Mişcării Ecumenice, socotit de unii drept actul de naştere al acesteia, este considerat îndeobşte a fi fost marcat prin Conferinţa Misionară Mondială (World Mission Conference), desfăşurată între 14 și 23 iunie 1910 la Edinburgh, Scoţia. Această conferinţă nu era prima de acest fel, dar s-a impus nu numai prin organizarea ei specială şi prin caracterul lucrărilor sale, cât mai ales prin hotărârea luată de a înfiinţa un comitet de continuare, pe care l-a şi constituit, pentru a duce mai departe de o manieră susţinută cooperarea în domeniul misiunii. De remarcat însă faptul că deşi primele două conferinţe misionare, din 1888 (Londra) şi respectiv 1900 (New York), se numeau ecumenice, Comitetul internaţional de pregătire a celei de la Edinburgh nu a acceptat numirea sau calificarea acesteia ca ecumenică, deoarece considera că termenul implică participarea Bisericilor și nu numai a agenţiilor misionare, iar pe de altă parte aprecia că termenul „ecumenic” este un termen tehnic eclesiastic, care ar presupune o conferinţă cu caracter „profesional şi formal” şi nu lucrarea împreună a unor oameni practici pentru evanghelizarea lumii, cum se aştepta să fie acea conferinţă. La aceste conferințe misionare participau aproape în exclusivitate membrii asociațiilor sau ai consiliilor misionare care desfășurau activitate misionară în special în Africa și Asia, mai ales printre populații care nu cunoscuseră încă credința creștină. Agențiile misionare de diferite tradiții confesionale protestante sau catolice au înființat comunități creștine în tradiția specifică fiecărei agenții și în concurență unele cu altele, ceea ce a dus la smintirea noilor prozeliți. În aceste contexte de concurență misionară a apărut ceea ce s-a numit scandalul separării dintre creștini, atât timp cât aceștia predicau aceeași Evanghelie, dar se condamnau reciproc, și de aici s-a născut conștiința necesității unității dintre creștini, căci numai pe această cale se putea ajunge ca lumea să creadă în Iisus Hristos.

La conferinţa de la Edinburgh nu au fost reprezentate nici Biserica Ortodoxă şi nici cea Romano-Catolică, astfel că această conferinţă a avut o dimensiune exclusiv protestantă, dar atunci s-a recomandat cooperarea cu cele două mari tradiții creștine absente. De conferinţa de la Edinburgh se leagă însă, în primul rând, organizarea activităţii misionare la nivel mondial, prin înfiinţarea în anul 1921 a Consiliului Mondial al Misiunilor (International Missionary Council), care a fost integrat în anul 1961 în „Consiliul Ecumenic al Bisericilor” (Conseil œcuménique des Églises) și a devenit „Comisia pentru Misiune şi Evanghelizare la nivel mondial” (Commission for World Mission and Evangelism). La Edinburgh în 1910 au fost prezenţi şi reprezentanţi ai Mişcării pentru „Credinţă şi Constituţie” (Faith and Order), dintre care amintim pe Episcopul Charles Brent (1862-1929). Mişcarea aceasta a apărut mai întâi în cadrul Bisericii Protestante Episcopaliene din America, în sânul căreia s-a şi luat iniţiativa înfiinţării unui comitet internaţional în vederea convocării unei Conferinţe mondiale pentru Credinţă şi Constituţie, aşa cum a fost cea pentru misiune de la Edinburgh. Punctul comun al celor două mişcări îl constituia interesul pentru misiune, căci şi susţinătorii Mişcării pentru Credinţă şi Constituţie socoteau că misiunea Bisericilor nu se poate afirma fără unitatea lor.

Atitudinea ortodocşilor faţă de Mişcarea Ecumenică a fost determinată, pe de o parte, de dorinţa lor de refacere a unităţii tuturor creștinilor, iar pe de altă parte de faptul că credincioşii ortodocşi au constituit adesea ţinta prozelitismului atât catolic, cât şi a celui protestant de diferite tradiţii. La acestea s-au adăugat alţi factori, cum a fost prezenţa din ce în ce mai mare în ultimul secol a credincioșilor ortodocşi în diasporă, unde aceştia trăiau printre creştini aparţinând altor tradiţii, precum şi provocarea lumii moderne adresată tuturor comunităţilor religioase de a lucra împreună la promovarea păcii şi a bunei înţelegeri dintre popoare. Aşa spre exemplu a luat fiinţă la Konstanz, în Germania, în anul 1914, „Asociaţia mondială pentru promovarea prin Biserici a păcii internaţionale printre naţiuni” (The World Alliance for promoting International Friendship among the Nations through the Churches), al cărei preşedinte a fost primatul Bisericii Angliei, iar vicepreşedinte, începând din anul 1920, Mitropolitul primat Miron Cristea, care în anul 1925 a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (Mitropolit primat: 1919-1925; Patriarh: 1925-1939). De altfel, unii teologi ortodocşi au fost angajaţi în dialog cu alte Biserici creştine încă îna­inte de apariţia Mişcării Ecumenice, atât cu teologi catolici, cât şi anglicani sau vechi catolici. Pe baza acestei experienţe, Patriarhia Ecumenică a publicat, la începutul anului 1920, o Enciclică adresată „Bisericilor lui Hristos de pretutindeni”, deci nu numai Bisericilor Ortodoxe. În această enciclică se propunea înfiinţarea unei federaţii a Bisericilor creştine, după modelul Ligii Naţiunilor Unite, înfiinţată după Primul Război Mondial cu sediul la Geneva. În acelaşi timp, această enciclică propunea 11 puncte de cooperare, care prevedeau printre altele: găsirea unei modalităţi ca toţi creştinii să sărbătorească Paştile la aceeaşi dată; convocarea unor conferinţe pan-creştine pentru discutarea problemelor de interes comun; cercetarea nepărtinitoare a diferenţelor dogmatice dintre Biserici; găsirea unor acorduri în legătură cu căsătoriile mixte dintre credincioşi aparţinând unor Biserici diferite. Majoritatea propunerilor ortodoxe din 1920 nu au fost îndeplinite nici până în ziua de astăzi. (Va urma)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!