Îndemn la respect pentru Eminescu şi limba română

Eminescu - poet naţional este nu doar numele unui mit cultural, ci şi o realitate istoriceşte constituită. Formula mit cultural trebuie luată în sensul ei strict ştiinţific, fixat de studiile culturale (de antropologie în special), iar nu redus la sensul trivial, impus de publicistica generală, pentru care mitul cultural reprezintă un soi de „fantasmă socială“, produs al fanteziei colective, un construct al minţii sau o minciună ideologică. Este drept însă că anumite variante degradate ale mitului Eminescu, uşor identificabile sub coviltirul unor declaraţii şi manifestări festive fără acoperire ştiinţifică şi culturală, continuă să fie vinovate de „minciună ideologică“.

Formele în care circulă mitul cultural E­­minescu nu co­res­­pund întotdea­u­na po­etului şi scriitorului, ga­ze­ta­ru­lui şi omului, pentru că nu re­clamă şi nu atestă in­for­ma­ţi­i­le certe ale cunoaşterii şti­­in­ţi­fi­ce, singura în măsură să ofere o minimă re­pre­zen­ta­re a moş­te­nirii culturale sau a tra­diţiei E­minescu. Iar de nu­me­le poe­tu­­lui naţional este le­ga­tă în­trea­ga noastră tradiţie cul­tu­ra­lă, ilustrată la vârsta mo­der­ni­ză­rii specifice secolului al XIX-lea, cu consecinţe pen­tru dez­vol­­tarea ulterioară a limbii şi li­teraturii române, a căror iden­titate se lim­pe­zeş­te definitiv odată cu scrisul eminescian.

Ce credem despre Eminescu azi?

Pe de altă parte, chiar în va­­ri­ante mai populare, E­mi­nes­cu în calitate de mit cultu­ral ilus­tre­a­ză o apetenţă pentru cultu­ră, o preocupare pentru sluji­rea valorilor culturale şi un grad oarecare de respect pen­tru tradiţia culturală. Şi pâ­nă în anii â90 mitul cultural E­­mi­nes­cu suferea de ampre­n­ta an­ga­­jamentelor politice (mai virulent exprimate), con­sti­­tuind, în timp, un repertoriu de practici de utilizare pro­pa­­gandistică a nu­melui poetului. La peste do­uă decenii de a­tunci, mitul E­mi­nescu în­seam­­nă altceva. Ce­va mai în­tâi eminamente pozitiv, pentru că menţine viu inte­re­sul pen­tru o moştenire cultu­ra­lă. Au apărut însă şi s-au po­ten­­ţat şi unele aspecte negative ale mitului Eminescu, nu lip­si­­te de precedente istorice, con­­cre­­tizate în producţii lite­rare sau jurnalistice animate de se­tea de senzaţional şi de scan­dalos. Asemenea texte, ti­pă­rite sau reprezentând mate­ria­­lul u­nor emisiuni de televi­zi­une ori al unor site-uri dubi­oa­se de pe in­ternet, propun şi pro­pagă in­ter­­minabile teorii ale conspi­ra­ţiei în legătură cu boala, moar­tea şi viaţa poetului. Încadrabi­le în ceea ce teoreticienii lite­rari numesc pa­ra­­literatură şi su­bliteratură, a­semenea texte şi pseudo-dez­ba­­teri promit re­ve­­laţii cutre­mu­rătoare despre via­ţa, moar­tea şi boala poetului, captând in­teresul celor slab in­­struiţi. „Industriaşii“ acestei va­riante mitice pretind că deţin a­de­vă­rul, eventual tot a­de­vă­rul despre Eminescu, un ade­văr ca­re nu vizează însă, după cum spuneam, mai niciodată o­pe­ra literară.

Din nefericire, mitul cultu­ral Eminescu poate să se de­gra­­deze şi ori de câte ori func­ţio­­nează din raţiuni politice con­­juncturale. Diversele fes­ti­vi­­­tăţi, organizate de partidele po­­litice sau de consiliile ju­de­ţe­­ne cu ocazia comemorărilor naş­­­terii sau morţii, susţin con­şti­­inţa culturală intrinsecă tra­­di­ţiei Eminescu numai da­că nu sunt ignorate sevele a­ces­tei tra­diţii, care se îm­pros­pă­tează nu­mai prin cu­noa­ş­te­rea şi reac­tu­­alizarea valorilor şi sensu­ri­lor operei. O mani­fes­­tare ones­tă consacrată poe­tu­lui naţional es­te, de aceea, de neconceput în a­fara spriji­nu­­lui dat de speci­a­liş­tii din do­meniu. Doar ei pot fa­ce ne­ce­sara educaţie publică, re­i­te­rând marile direcţii în care a o­perat şi operează încă moş­te­ni­rea Eminescu. Ei pot de­mon­­stra cum prin şi cu E­mi­nes­cu s-au fixat fundamentele lim­­bii şi ale literaturii române mo­­derne, cu un rol crucial în fi­­xa­rea fizionomiei culturale a sta­tului naţional unitar. A nu se înţelege că doar Eminescu a con­tribuit, în secolul al XIX-lea, la făurirea a ceea ce numim limbă şi cultură na­ţio­na­lă, ştiindu-se că în moderni­za­rea limbii şi literaturii române din intervalul acestui interesant secol sunt implicate mai mul­te generaţii de cărturari, de la cei paşoptişti la latiniştii ar­­de­leni, de la Junimea şi „Con­­vorbirile literare“ cu toa­tă ple­ia­da de mari scriitori şi cri­tici li­terari până la scriito­rii gru­paţi în jurul altor revis­te litera­re („Con­temporanul“, de e­xem­­plu).

O conştiinţă care poate judeca acest neam

Ca şi în cazul altor mari po­eţi naţionali - Goethe la germani, Puşkin la ruşi - Dum­nezeu a vrut ca Eminescu să se nas­că într-unul din mo­men­­tele e­senţiale ale devenirii noas­tre cul­turale, în secolul na­­ţiunilor, se­colul consolidării cul­turii na­ţio­nale, decisiv mar­­cate de dez­vol­­t­area limbii şi literaturii mo­der­ne. Opera sa este constituti­vă momentului auroral al mo­der­­nizării lim­bii şi culturii na­ţio­nale.

Titu Maiorescu s-a dovedit in­spirat în afirmaţia pe care a fă­­cut-o într-unul dintre ar­ti­co­­le­le sale despre Eminescu (E­­mi­nescu şi poeziile lui, 1889) cu pri­vire la „creşterea“ lim­bii se­co­­lului al XX-lea din lim­ba ope­rei lui Eminescu: „A­ces­ta a fost E­minescu, aceasta es­te opera lui. Pe cât se poate o­meneşte pre­ve­dea, literatura po­etică ro­mâ­nă va începe se­co­­lul al XX-lea sub a­uspiciile ge­niului lui, şi forma lim­bei na­ţionale, care şi-a găsit în po­etul Eminescu cea mai fru­moa­să înfăptuire până as­tăzi, va fi punctul de plecare pen­tru toată dezvoltarea vii­toa­re a vestmântului cugetării ro­mâ­neşti“.

Apariţia lui Eminescu în se­­co­lul naţiunilor, chiar dacă la a­murgul romantismului, a fă­­cut ca opera sa să fie su­b­în­tin­­să, aşa cum se întâmpla cu l­i­t­e­ra­tura multor scriitori din Eu­ro­pa acelei vremi, de un proiect de ţară şi un proiect de lume pe ca­re poetul român le a­suma ca pe propriul său pro­iect de via­ţă. Fără demagogie, în spirit strict productiv, fără a avea alt des­tin decât cel pe ca­re i-l ce­reau nevoile timpului şi ale ţă­rii sale, Eminescu a rămas în me­moria neamului său drept cea mai nobilă con­ştiinţă, una ca­re-l autori­zea­ză, în timp - ca pe unul ce şi-a su­grumat cu totul egoismul -, „să-şi judece“ nea­mul, după cum inspirat se ex­prima un alt mare poet na­ţio­nal, dintr-o par­te înstrăinată a ţă­­rii, re­gre­­tatul Grigore Vieru din Ba­sa­rabia: De avem sau nu drep­ta­te,/Eminescu să ne jude­ce!

„Nu noi suntem stăpânii limbii…“

Astăzi, mai mult decât al­tă­­da­tă, putem constata inte­re­sul tot mai scăzut faţă de li­tera­tu­ră. Nu mai trăim într-o lu­me (cu o cultură) literatu­ro­c­en­tri­că. Poate că, de fapt, nici nu am tră­it vreodată într-o a­se­menea lu­me. În afara cu­nos­cu­telor so­cie­­tăţi închise din ţă­rile aflate sub dictatură, în ca­re litera­tu­ra este utilizată ca mijloc de ma­nipulare şi/sau pâr­ghie de lup­tă, doar în seco­lul al XIX-lea, se­colul naţiuni­lor şi al constitu­i­rii literatu­ri­lor (limbilor) na­ţio­nale, arta cu­vântului a putut a­vea pres­ti­­giul pe care îl ştim, pres­tigiu şi însemnătate pe ca­re litera­tu­r­a creată de Emi­nes­cu le-a do­bândit şi din această bi­ne­cu­vântată pricină. De altfel, pri­vilegierea limbii în edifi­ca­­rea culturii unei naţiuni a fost u­na dintre ideile centrale ale fi­­losofiei romantice germa­ne (Ha­mann, Herder, Hum­boldt). Sub influenţa acestei fi­lo­­sofii, li­teratura romantică ge­ne­ral-eu­ropeană a făcut din lim­bă un veritabil mit naţional, fe­no­men firesc într-un secol al na­­ţiunilor, cum a fost conside­rat secolul al XIX-lea. Mitiza­rea poeţilor naţionali - a lui E­mi­­nescu, la noi - a fost, de a­ce­ea, o consecinţă firească a cul­tu­­­lui limbii naţionale: Nu noi sun­­tem stăpânii limbii, ci lim­ba e stăpâna noastră. Precum în­­tr-un sanctuar reconstituim pia­­tră cu piatră tot ce-a fost îna­­inte - nu după fantezia sau in­­spiraţia noastră momenta­nă, ci după ideea în genere şi în a­mă­nunte, care-a predomnit la zi­direa sanctuarului - ast­fel tre­buie să ne purtăm cu lim­ba noas­tră românească (M. Emi­nes­cu, Fragmentarium). Slu­ji­rea smerit-smeritoare a lim­bii na­ţionale, la care ne in­vi­tă poetul în acest text, re­pre­zintă u­na dintre laturile moş­tenirii cul­turale pe care ne-a lăsat-o şi pe care avem da­­toria de a o re­ac­­tualiza, du­când-o mai depar­te.