Îndumnezeirea omului în viziunea poetică a Sfântului Grigorie Teologul

Theodor Damian, 08 Februarie 2009

Înclinaţia Sfântului Grigorie Teologul spre experienţa mistică, împreună cu o mulţime de cunoştinţe pe care le-a acumulat printr-o educaţie înaltă şi cu capacitatea sa de gândire critică şi înclinările spre filosofie l-au ajutat să devină unul dintre cei mai redutabili reprezentanţi ai creştinismului din timpul său, un dar divin pentru Biserică şi o călăuză puternică a poporului lui Dumnezeu pe urmele lui Hristos. Poezia lui, oglindă minunată a personalităţii sale la ambele nivele, ca om al cuvântului şi teolog, este o mare sursă de inspiraţie pentru oricine doreşte să pătrundă învăţătura creştină, să se întărească în credinţă şi să aibă un exemplu concret cu privire la cum se poate trece prin zbaterile vieţii cotidiene şi cum trebuie dusă „lupta cea bună“.

Chiar dacă am face abstracţie de discursurile teologice şi de alte lucrări ale Sfântului Grigorie, precum şi de contribuţia sa semnificativă la lupta contra ereziilor timpului său şi la cristalizarea doctrinei creştine, şi chiar dacă am trece cu vederea întreaga sa activitate în sânul Bisericii şi am considera numai poezia sa în exclusivitate, episcopul de Nazianz şi patriarhul Constantinopolului încă ar rămâne în istorie ca unul dintre principalii clasici şi una dintre cele mai importante stele în literatură, în general, şi în literatura creştină şi în filosofie, în particular.

A fost un iubitor de înţelepciune care a reflectat în mod constant asupra condiţiei şi existenţei umane pentru a găsi calea cea mai adecvată în călătoria vieţii, potrivit cu cea mai înaltă înţelegere a destinului omului.

Fiind o natură meditativă, Grigorie Teologul a iubit solitudinea, adesea dedicând mult timp conversaţiei cu sine însuşi şi angajării în conversaţie cu Dumnezeu.

Poezia lui, extrem de elaborată în comparaţie cu producţia poetică a timpului, în mod injust bucurânde-se de mai puţină atenţie decât merita, reflectă preocupările lui deopotrivă teologice şi filosofice, precum şi forţa gândirii sale critice, dar, în egală măsură, neliniştea sa omenească şi umorul ce l-au caracterizat.

Cine sunt eu?

Această întrebare ce apare frecvent în poezia sa este pusă de marele capadocian nu numai pentru a se cunoaşte pe sine aşa cum fiecare cunoaşte toate celelalte lucruri, nu doar pentru a se întări duhovniceşte în ideea că a găsit o definiţie potrivită pentru o complexă realitate, ci pentru a fi capabil să pună armonie şi echilibru între a fi şi a face sau între a fi şi a deveni, câtă vreme a face şi a deveni (prin a face) reprezintă contribuţia şi responsabilitatea omului la propria sa viaţă, după cum a fi este contribuţia lui Dumnezeu.

„Cine am fost? Cine sunt? Cine voi fi?“ se întreabă filosoful, dar, în acelaşi timp, se confesează socratic că nu ştie prea bine. Şi nu numai că nu ştie, dar confuzia devine şi mai mare când el observă instabilitatea căilor şi a faptelor lui şi în special distanţa între ceea ce are şi ceea ce doreşte să aibă.

„Nimic nu-i sigur; sunt, într-adevăr, curentul unui râu tulbure“

Aparent, el nu ştie cine este, dar cel puţin ştie ce are şi ce doreşte să aibă, cu toate că Grigorie poate fi, contrar aşteptărilor faţă de un teolog, cumva... „nihilist“, ca atunci când, copleşit de scepticism, declară: „sunt nimic“.

Totuşi, acest scepticism nu reprezintă o constantă a gândirii filosofice a episcopului de Nazianz. El este, mai degrabă, parte din lupta interioară cu întrebarea.

În alte cazuri, în acelaşi poem, Despre firea umană, autorul sugerează că a fi este ca un miracol pe care-l descoperă deodată şi care-l provoacă: „Sunt. Cugetă: ce înseamnă asta?“, se întreabă el cu mirare şi în manieră quasicarteziană, pentru ca apoi să vină cu un răspuns: „Nimic nu-i sigur; sunt, într-adevăr, curentul unui râu tulbure“.

Tipul de frământare la care asistăm este, de fapt, o reflecţie a dilemei existenţiale a Teologului. El este sfâşiat între ideea de viaţă şi cea de moarte. Este mai bine să te rogi pentru viaţă? În acest caz există perspectiva mai multor păcate. Să se roage să moară? În această opţiune stă ascunsă judecata, după cum ne zice în poemul Plângere către Hristos.

A opta pentru moarte implică, de asemenea, neputinţa de a face ceva pentru a compensa păcatele trecutului faţă de Dumnezeu.

„Păstrez în suflet dorinţa pentru viaţa cealaltă, pentru partea divină din mine…“

Este foarte interesant de remarcat că, în timp ce are asemenea frământări, dileme şi probleme cu privire la a fi şi a deveni, la viaţă în general, Sfântul Grigorie nu cade în disperare şi nici nu adoptă un punct de vedere nihilist ca răspuns şi poziţie ultimă. Dimpotrivă, cum se vede în poemele sale Meditaţie asupra doctrinei creştine şi Slăbiciunea firii umane, el este în final optimist şi demonstrează o sănătoasă stabilitate interioară. Cu alte cuvinte, scepticismul lui este doar un instrument de lucru într-o întreprindere majoră, exprimat numai retoric şi strategic pentru a accentua şi mai mult ceea ce pare a fi concluzia lui ultimă ce constă într-o declaraţie de dragoste pentru viaţa aceasta şi pentru cealaltă: „De aceea, iubesc această viaţă, pentru pulberea ce sunt, şi păstrez în suflet dorinţa pentru viaţa cealaltă, pentru partea divină din mine“, zice el referindu-se la faptul de a fi creat de Dumnezeu şi de a avea totodată promisiunea divină pentru viaţa viitoare.

Aici filosoful devine teolog şi chiar unul foarte devotat, atunci când crede că, indiferent cine eşti şi ce ştii despre cine eşti, trebuie să te încrezi în Dumnezeu şi să aştepţi bunătatea Lui.

Se poate crede că există aici o contradicţie în atitudinea Sfântului Grigorie: pe de o parte el se frământă cu problemele vieţii şi ale existenţei, iar pe de altă parte, găseşte soluţia cea mai simplă la acestea - încrederea în Dumnezeu.

Totuşi, a te încrede în Dumnezeu şi a crede în El nu este inconsecvent şi contrar faptului de a pune întrebări, de a gândi critic, de a analiza şi încerca să înţelegi cât mai bine sensul lucrurilor. În fapt, prin punerea de întrebări şi frământarea legată de ele, omul îşi oferă încă o şansă de a-L descoperi pe Dumnezeu, câtă vreme toate drumurile, oricum, duc la Dumnezeu. Iată ce spune poetul în poezia sa Despre firea umană, unde se pare că el se întoarce de la scepticismul său aparent, pentru a da cititorului un motiv puternic de a crede în Dumnezeu şi în planurile Sale cu noi acum şi în viaţa viitoare: „Opreşte-te! Totul este secundar lui Dumnezeu. Fii rezonabil! Dumnezeu nu m-a făcut în van“.

„Toate lucrurile aleargă nesfârşit spre Dumnezeu, Care este sfârşitul tuturor“

Îndumnezeirea este scopul ultim pe care Dumnezeu l-a avut când ne-a creat. Aceasta înseamnă să fim ca El, nu prin fire, ci prin har, înseamnă a ne împărtăşi de condiţia divină, a fi în comuniune cu Dumnezeu, a împărtăşi slava Lui, în acelaşi timp, însă, lăudându-L şi slăvindu-L precum îngerii, neîncetat.

Dumnezeu ne-a creat după chipul Său şi cu posibilitatea asemănării, adică posibilitatea de a ajunge la starea de sfinţenie şi nemurire: posse non mori.

Faptul că Dumnezeu nu ne-a creat în van, cum mărturiseşte Sfântul Grigorie, sugerează deja un foarte simplu şi logic motiv pentru îndumnezeire, fapt ce constituie o temelie solidă pentru speranţa noastră în acest sens.

Pe de altă parte, când tot el afirmă în Imn lui Dumnezeu că „toate lucrurile aleargă nesfârşit spre Dumnezeu, Care este sfârşitul tuturor“ el oferă un alt motiv natural de a crede în posibilitatea îndumnezeirii omului. De fapt, Dumnezeu vede toate lucrurile pentru că El este Văzătorul, Cel ce vede, aşa cum cuvântul „Dumnezeu“ indică etimologic în limba greacă.

El vede totul şi cunoaşte totul şi are putere asupra tuturor.

În Meditaţie asupra doctrinei creştine, Grigorie de Nazianz ne oferă încă o raţiune în favoarea ideii îndumnezeirii, vorbind despre cum Dumnezeu ne-a creat ca pe o specie ce are de a face cu moartea şi nemurirea, bucurându-ne de lucrările divine şi fiind iniţiaţi în lucrurile cereşti, fiind ca îngerii, dar făcuţi din pământ, şi lăudând puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

În acest minidiscurs există două elemente ce indică îndumnezeirea, ele fiind şi raţiuni pentru a crede în această doctrină: întâi, ideea că noi suntem deja iniţiaţi în lucrurile cereşti. Noi nu am atins desăvârşirea dar, iniţierea aceasta o indică. Al doilea este ideea că noi lăudăm puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu cât timp suntem doar iniţiaţi în lucrurile divine, dar trăind aici, în această viaţă, lăudăm slava Sa încă de aici, urmând să facem aceasta în mod deplin în împărăţia lui Dumnezeu.

Mântuirea şi îndumnezeirea nu pot fi separate. A fi mântuit în Iisus Hristos înseamnă a fi în împărăţia lui Dumnezeu, în comuniune cu El, a fi îndumnezeit.

Pentru ca cineva să fie mântuit în şi de către Iisus Hristos el trebuie să aparţină lui Hristos. De aceea Grigorie Teologul face din apartenenţa la Hristos şi la Dumnezeu un alt motiv şi temei pentru îndumnezeire, cu atât mai mult cu cât îndumnezeirea este ceva dorit de om, dar şi de Hristos. „Sunt al Tău, Hristoase; ca atare mântuieşte-mă după cum şi Tu doreşti“, exclamă marele capadocian, ca şi atunci când, în termeni mai generali, ne atrage atenţia: „de la început aparţin Altcuiva“.

O cruce pe care omul o poartă, schimbând o lume pentru alta

Datorită acestui sens al apartenenţei, omul tinde spre ieşirea din această lume şi se zbate să ajungă la „acea viaţă îndepărtată“, cum numeşte Sfântul Grigorie viaţa veşnică, dar nu înainte de a fi luptat aici până la sfârşit şi de a fi câştigat cununa atletului la care se referă Apostolul Pavel, cu alte cuvinte, nu înainte de a fi trecut prin toate încercările acestei vieţi, fiind însă în permanenţă dedicat lui Dumnezeu.

De fapt toate încercările acestei vieţi, dacă ea a fost dedicată lui Dumnezeu, echivalează cu o cruce pe care omul o poartă în timp ce părăseşte acestă condiţie, „schimbând o lume pentru alta“, cum se exprimă poetul capadocian.

Chiar şi încercările datorate imperfecţiunii noastre indică perfecţiunea, aşa cum instabilitatea de aici indică stabilitatea de dincolo. Astfel, stabilitatea şi perfecţiunea devin obiectul dorinţei şi al dragostei, temelie pentru efortul de a ajunge mai sus şi în acelaşi timp o apreciere a divinei iconomii a mântuirii, a providenţei şi dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

„Ţărâna este făcută spirituală de către chipul divin din noi“

Cel mai puternic temei însă pe care este construită învăţătura despre îndumnezeire în poezia gregoriană este crearea omului după chipul lui Dumnezeu. Ceea ce ţine omul în fiinţă este imago Dei, cu toate că aceasta implică un paradox, acela al spiritualizării ţărânei, fapt ce arată o schimbare radicală în natura celor create. „Ţărâna este făcută spirituală de către chipul divin“, citim în poemul Despre viaţa omenească.

Chipul lui Dumnezeu, după Sfântul Grigorie, este tot ceea ce contează în viaţă. Imago Dei este izvorul şi temelia oricărei speranţe şi minuni. Nu numai că chipul a schimbat firea ţărânei, dar el poate schimba firea omenească pe care o are omul aici şi acum. Îndumnezeirea omului este deci înrădăcinată în darul către noi al chipului divin. Dumnezeu poate „să mă desăvârşească ca dumnezeu prin chipul Său uman“, ca atare prin chipul Său divin dat omului, învaţă episcopul Grigorie.

Nimic nu poate distruge acest dar în om. Păcatul doar întunecă chipul, nu-l anihilează. Nici opoziţia platonică între trup şi suflet în om, la care poetul subscrie, nu poate distruge chipul. Nici chiar moartea nu-l poate distruge.

Lumina este o metaforă la îndemâna poetului pe care el o foloseşte pentru a-şi exprima viziunea despre îndumnezeire. Dumnezeu este lumină. Chipul lui Dumnezeu în om este icoana plasată „aici, jos, a strălucirii de deasupra, în aşa fel ca omul să poată vedea Lumina cu lumină, şi astfel să devină în întregime lumină“, citim în poemul O rugăciune de seară al capadocianului.

Doctrina îndumnezeirii este legată, în contextul telogiei despre Imago Dei, de ideea ieşirii şi întoarcerii, găsită în gândirea neoplatonică şi în teologia mistică creştină. Orice lucru care îşi are originea în Dumnezeu are o puternică tendinţă naturală să se reîntoarcă la Dumnezeu. Fiind minunata creatură şi chip al lui Dumnezeu, omul iese de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu. Însă acest proces are loc sub călăuzirea milostivă a lui Hristos.

„Niciodată nu mă voi desprinde de Hristos“

Sf. Grigorie Teologul este foarte atent să accentueze îndeajuns de bine rolul capital pe care Iisus Hristos Îl are în procesul îndumnezeirii omului.

Împotriva lui Appolinarie care învăţa că Hristos, în realitate, nu a fost om deplin, că trupul Lui nu a fost un trup real uman, ci un fel de trup ceresc, impasibil, care nu poate suferi în sensul adevărat al cuvântului, episcopul de Nazianz vorbeşte despre umanitatea deplină a Cuvântului întrupat şi arată că ceea ce nu a fost asumat de Hristos nu a fost mântuit. Or, Fiul lui Dumnezeu a venit pentru a mântui omul în mod total, nu parţial, pentru a mântui omul în ambele sale dimensiuni, cea fizică şi cea spirituală. De aceea, Hristos trebuie să fi luat trup uman real şi suflet uman real, totodată însă rămânând Dumnezeu în mod deplin. Aceasta este ceea ce se numeşte lucrare desăvârşită, şi Dumnezeu lucrează astfel, deoarece mântuirea noastră în Hristos este expresia dragostei divine şi aceasta nu este o dragoste parţială. Luând trup uman pentru a ajuta creatura în suferinţă, Iisus Hristos nu a pierdut nimic din dumnezeirea Sa, de aceea El a avut toată puterea, „de a ne curăţi de toate patimile“ şi de toate păcatele, de a purifica lumea întreagă, de a ne elibera „din legăturile morţii“ pentru ca noi „să putem avea din nou o viaţă mai bună“, scrie Grigorie Teologul în poezia Plângeri cu privire la supărările propriului suflet şi referindu-se la condiţia originară în care omul a fost creat de Dumnezeu. Pentru a atinge din nou acea condiţie, omul trebuie să trăiască în totală credincioşie faţă de Hristos, de aceea poetul o spune insistent: „Eu, care m-am ataşat de Hristos, niciodată nu mă voi desprinde.“

„De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui“

Totuşi, dacă se întâmplă ca omul să cadă din căile lui Hristos, există speranţa că el poate reveni prin efort şi rugăciune: „Reaprinde lumina mea, Hristoase, şi străluceşte-o peste mine din nou“, se roagă autorul.

Episcopul ştie că drumul spre împărăţia lui Dumnezeu, spre îndumnezeire, este dificil. Adesea el cere eforturi sisifice, implică riscuri şi căderi, dar credinţa în Hristos şi lucrarea susţinută din partea omului îi dă acestuia şansa de a reveni pe calea cea dreaptă, exact aşa cum spunem într-o rugăciune: „De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui“.

Îndumnezeirea omului în Hristos este exprimată de Sfântul Grigorie aforistic, când spune că Iisus Hristos ne oferă divinitatea în schimb pentru mortalitate, o expresie consecventă cu adagiul patristic bine cunoscut: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu“, idee prezentă în special în teologia Sfântului Atanasie.

Îndumnezeirea nu este har ieftin, ci un dar minunat

Ea este este înţeleasă de Grigorie Teologul ca fiind destinul fundamental al omului. Cu toate că ea începe aici, cum accentuează el în poemul Meditaţie asupra doctrinei creştine, pentru a indica paradoxul şi miracolul pe care ea îl implică, ea se desăvârşeşte în eshaton, în Împărăţia lui Dumnezeu când vom lăuda pe Dumnezeu, în veci.

Această capacitate ontică a omului de a deveni lumină şi de a trăi etern este un dar şi un har de la Dumnezeu potrivit lui Grigorie, este parte din asemănarea cu Dumnezeu pentru care Dumnezeu l-a creat pe om, acel posse non mori pe care l-a primit iniţial şi l-a pierdut prin cădere, dar care poate fi recâştigat în Iisus Hristos.

Îndumnezeirea nu este har ieftin, e un dar minunat, dar omul trebuie să se roage pentru el, cum face episcopul de Nazianz şi cum o doreşte el din adâncul sufletului lui. El îi cere lui Dumnezeu cu ardoare să-i dea „o mai mare părtăşie a lucrurilor de sus, din cer“.

Acest tip de cerere, oarecum asemănător cu cea a celor doi ucenici ai lui Hristos care au voit să stea la dreapta şi la stânga Lui când El urma să fie în slava Sa, indică în ce constă îndumnezeirea: într-o existenţă doxologică şi comuniune în împărăţia lui Dumnezeu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!