Patristica
Înfrânarea - cale către cer

Înfrânarea - cale către cer

Pr. Narcis Stupcanu, 19 Martie 2018

Sfântul Vasile cel Mare, ­Regulile mari, Cap. II, Întrebarea 19, Răspunsul I, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 18, pp. 252-253

„În privința patimilor sufletului există o simplă măsură a înfrânării: îndepărtarea totală de (lucrurile) care duc la plăcere fatală. În privința alimentelor însă, așa cum nevoile oamenilor diferă ale unora de ale altora, după vârstă, îndeletnicire și obișnuința corpului, la fel și măsura și modul de folosire a alimentelor sunt diferite, după caz. Astfel, nu e cu putință să fie cuprinși într-o singură regulă toți cei care se exercită în pietate. Având însă stabilită măsura pentru asceții sănătoși, să lăsăm celor răspunzători cu mânuirea acestor probleme să deroge cu înțelepciune de la această măsură pentru cazurile speciale întâlnite. Căci nu este posibil să vorbim de fiecare caz în parte, ci de cele care depind de învățătura comună și generală. Căci întremarea celor bolnavi prin alimente (hrană), sau a celui extenuat de puteri în urma unei munci neîntrerupte, sau chiar a celui care se pregătește pentru o muncă obositoare, cum ar fi o călătorie sau orice altă muncă dintre cele obositoare, superiorii s-o rânduiască totdeauna potrivit cu nevoia, urmând celui care a zis că: Se dădea fiecăruia după trebuința pe care o avea (Fapte 4, 35). Așadar nu este posibil să se legifereze același timp de masă pentru toți, nici același fel sau aceeași măsură (de mâncare); însă scopul comun să fie îndestularea trebuinței. Căci umplerea peste măsură a pântecelui și încărcarea lui cu bucate merită să fie blestemate, deoarece Domnul a spus: Vai vouă, care sunteți sătui acum (Luca 6, 25); și (tocmai) aceasta face corpul greoi pentru lucru, foarte înclinat spre somn și mai dispus spre (lucruri) păgubitoare. Nu trebuie a face ca scop al mâncării, plăcutul, ci necesarul pentru viață, ferindu-ne de desfrâul plăcerii. Căci a servi plăcerilor (senzuale) nu este alt­ceva decât a-și face pântecele dumnezeu.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, A doua convorbire cu părintele Moise, Cap. XXII, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, p. 342

„Totuși în general aceasta este măsura cumpătării, ca fiecare, după cum îi permit puterile, corpul și vârsta, să mănânce cât îi cere menținerea corpului, iar nu dorința de sațiu. Și într-un fel și-n altul va avea mari necazuri cel ce, nerespectând cerințele unui regim uniform, aci își restrânge stomacul prin post și nemâncare, aci și-l umflă prin mulțimea de hrană. După cum mintea istovită din lipsă de hrană își pierde puterea rugăciunilor, sau este silită să dormiteze când corpul este prea slăbit, la fel, dacă este apăsată de prea multă mâncare nu va putea să înalțe către Dumnezeu rugăciuni curate și umile. Dar nici corpul nu va putea fi păstrat mereu neprihănit, de vreme ce chiar în acele zile în care este ținut într-o înfrânare mai aspră însăși hrana de mai înainte îi aprinde focul dorinței.”

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a III-a, Cap. VI, 48.3., în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 5, p. 208

„(...) Înfrânarea este o virtute a sufletului, care nu se arată în văzul lumii, ci se înfăptuiește în ascuns.”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!