„Îngheţată! Poftiţi la îngheţată!“

Otilia Bălinişteanu, 18 August 2007

„Moşul cu îngheţata“ este personajul cel mai aşteptat în satele botoşănene în zilele de duminică şi la hramuri. Apariţia lui stârneşte bucurii nebănuite în rândul copiilor. Cei mai în vârstă îi doresc sănătate şi-i fac vânzare bună, pentru că se mai răcoresc oleacă de arşiţa verii. „Moşul“ vinde îngheţata direct din căruţa cu care o plimbă zeci de kilometri, prin toate satele din nordul judeţului.

Pe „moşul cu îngheţata“ mi-l amintesc din copilărie. Îl întâmpinam în fiecare duminică, bucuroasă că în cornete mici, cât paharul de ţuică, ne dădea îngheţată galbenă, delicioasă, al cărei gust n-aş mai putea să-l uit. Îl zăream de departe, venind agale, cu căruţa sa verde, lăsam la o parte păpuşile şi alte jocuri şi alergam în casă să cerem bani pentru „dulcele“ ademenitor. Moşul n-avea nume pe atunci; nici nu ne-ar fi interesat. Îl numeam generic „moşul cu îngheţata“. Alergam după el stârnind praful şi aruncând pietrele uliţei şi nu ne-am mai fi dat jos de pe ştaiful căruţei nici în ruptul capului. Îngheţata moşului era desertul preferat şi cel mai la îndemână în lumea satului într-o „epocă“ în care astfel de delicatese se serveau doar la oraş. Toată lumea o degusta, însă doar duminica sau la hramuri şi, câteodată, pe la nunţi, căci în timpul săptămânii luxul acesta nu era permis.

L-am regăsit pe „moşul“ din copilărie într-o duminică fierbinte de iulie la Conceşti, satul meu natal. Neschimbat, cu eterna sa căruţă, cu aceeaşi delicioasă îngheţată galbenă, nici prea dulce, nici prea rece, nici prea consistentă, numai bună de răcorit în miez de vară.

E la fel de vesel, vorbeşte mult, glumeşte cu clienţii, cunoştinţelor le mai dă câte un cornet în plus şi, din când în când, strigă de răsună satul: „Avem îngheţată!“. Căruţa îşi urmează neclintită drumul. E oprită frecvent de câte un sătean şi apoi, în câteva minute, clienţii fac coadă.

Chiar dacă între timp magazinele din sat comercializează sortimente dintre cele mai felurite de îngheţată, cea adusă duminica în căruţa verde e unică şi preferată de toţi. Moşul n-are concurenţă decât la hramul din sat, când mai sosesc din colţuri mai îndepărtate ale judeţului şi alte căruţe cu îngheţată. Unii au stricat însă reţeta şi vând îngheţată roz, pe când cea a lui moş Gavrilescu rămâne, invariabil, la culoarea ei naturală, galbenul-pai.

„Se vinde pentru că e naturală“

Am aflat şi cum îl cheamă pe „vrăjitorul“ din copilărie, cel care scotea din butoiul din coşul căruţei dulcele care mă fermeca: moş Ion Gavrilescu. Face îngheţată de 39 de ani şi-i place munca lui. Acum are 78 de ani şi-i învaţă şi pe alţii, mai tineri, tainele reţetei. „Fac îngheţată de pe vremea CAP-ului. Atunci eram angajat la laborator şi lucram la stat. Acum, după Revoluţie, fac eu, pe cont propriu“, ne-a explicat moşul.

Bătrânul crede că reţeta lui a supravieţuit şi are succes şi acum pentru că îngheţata e făcută numai din produse naturale, fără prafuri, îndulcitori artificiali sau arome. Totul e din curtea omului.

Ca să-şi umple butoiul din căruţă cu îngheţată, moşul are nevoie de 100 de ouă proaspete, 40 de litri de lapte şi zahăr, 10 kilograme. Cantităţile acestea impresionante sunt puse laolaltă într-o cadă mare, se amestecă după un meşteşug anume, până ce totul ajunge la consistenţa dorită. „Le amestecăm pe toate şi le învârtim, apoi radem şi radem iar, până îngheaţă“, ne destăinuie moşul secretul reţetei sale.

Pentru că ouăle sunt proaspete, îngheţata o dată preparată e colorată puternic în galben, un galben natural însă, care o face şi mai „ochioasă“, şi mai ademenitoare.

Pe drumuri prăfuite, cu îngheţata în coşul căruţei

Moşul prepară îngheţata sâmbătă seara sau în ajunul hramurilor mari ale bisericilor din satele vecine. Din Havârna, satul de baştină al bătrânului, încărcată în căruţă, îngheţata porneşte într-o drumeţie care stârneşte bucurii. Pe o rază de câţiva zeci de kilometri, în fiecare duminică de vară, „moşul cu îngheţata“ e personajul cel mai atractiv şi mai aşteptat. Căruţa lui poposeşte la Movileni, Conceşti, Hudeşti, Ibăneşti, Suharău, Lişna, Mileanca, Bajura şi prin cătune mai mici, până când tot „dulcele“ e vândut. A învăţat pe de rost drumurile şi scurtăturile de prin toate satele prin care trece. Şi el, şi caii săi. S-a obişnuit să fie mereu plecat, mereu pe drum, mereu în vorbă cu cineva.

Îngheţata este transportată într-un butoi din lemn de stejar, cu un recipient special amenajat în interior. „Lemnul de stejar ţine răcoare. Apoi în jurul butoiului punem şi gheaţă, ca să se păstreze exact cum o facem acasă“, ne explică moşul.

Ca să fie îngheţata apărată de soare, în jurul butoiului moşul mai leagă o scoarţă sau o pătură, după cum se nimereşte. Jos, în coşul căruţei, la baza butoiului, stă „cuminte“ un calup de gheaţă. Acesta răcoreşte tot conţinutul butoiului, păstrând îngheţata.

Moş Gavrilescu îşi procură gheaţa iarna, în timpul gerurilor mari din ianuarie-februarie. „Atuncea mergem la iaz, la Başeu şi tăiem lespezi mari. Le aducem acasă şi le păstrăm în pământ, acoperite cu fân. Luăm multă, ca să ne ajungă până la gheaţa următoare“, ne mai spune moşul.

„De-acum avem schimbători“

La 77 de ani, după o viaţă legată invariabil de călătoriile cu îngheţata în coşul căruţei, moş Gavrilescu se gândeşte să predea ştafeta meseriei. Îi învaţă pe cei mai tineri şi mai în putere secretul „îngheţatei naturale“. „Noi suntem bătrâni. De-acum avem schimbători. L-am învăţat şi pe nepotul nevestii“, ne spune bătrânul.

Moşul n-are pretenţii prea mari la preţul îngheţatei sale. După munca depusă, un cornet plin cu vârf e vândut „după ochi“ şi după client. Aşa se face că într-o duminică îngheţata se vinde cu 5.000 de lei, iar în alta cu 8.000 de lei. Mai mult decât atât, preţul variază chiar de la o oră la alta, în funcţie de cât de mulţi clienţi sunt. Una peste alta, moşul nu pleacă niciodată înapoi spre Havârna cu îngheţată, nici măcar „de leac“, pe fundul butoiului.

După munca depusă la prepararea acestei cantităţi gigantice, moşul e mulţumit de câştig. Puşi cap la cap, banii adunaţi la golirea butoiului ajung la un milion jumătate. Asta într-o duminică obişnuită. La hramuri, însă, câştigă mai bine. Clienţii sunt mai mulţi, iar preţul îngheţatei creşte. În plus, pentru că în orice sat botoşănean hramul bisericii se serbează două zile, moşul vine de două ori şi face vânzare bună.

Cu toate acestea, moş Gavrilescu nu e avid după câştig. Se mulţumeşte cu cât face şi merge mai departe, în fiecare duminică în alte sate, cu aceeaşi căruţă verde, cu aceeaşi îngheţată delicioasă, strigând, în răstimpuri. „Îngheţată! Poftiţi la îngheţată!“.

▲ Potrivit site-ului www.magicland.ro, primul desert îngheţat a fost creat în Imperiul Roman. pe timpul împăratului Nero. Era o combinaţie între zăpadă (îşi trimitea scalvii să aducă zăpadă din munţi) şi nectar, pulpă de fruct şi miere. Alţi istorici spun că Marco Polo, un aventurier din secolul XIII, a adus în Europa recipiente de păstrare a gheţii, spunând că ele se folosesc în Asia de mii de ani. El a învăţat de la chinezi metoda de a crea gheaţa şi laptele îngheţat. În 1700, guvernatorul Bladen din Maryland a servit îngheţată oaspeţilor săi. Cu timpul, recipientele de păstrare a gheţii, a laptelui îngheţat şi a şerbetului s-au dezvoltat şi îngheţata a devenit o delicatesă la curţile Franţei şi ale Angliei. Prima maşină comercială de făcut îngheţată a fost inventată în Australia în 1855, iar producerea mecanizată a îngheţatei a avut loc în anii 1880 şi 1890. În 1899, August Gaulin a inventat omogenizatorul şi crema de îngheţată a devenit mai moale. În 1904, în America, un vânzător de napolitane a creat suportul din napolitană (cornetul) pentru îngheţată. În 1919, tot în America, a apărut prima îngheţată învelită în ciocolată şi în 1920 prima îngheţată pe băţ.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!