Documentar
Însemnări de pe frontul Primului Război Mondial

Însemnări de pe frontul Primului Război Mondial

Pr. Ștefan Silviu, 02 August 2017

În anul când a obținut licența la Facultatea de Teologie din București, ale cărei cursuri le-a urmat între 1912 şi 1916, tânărul absolvent Constantin Tomescu, în vârstă de 26 de ani, s-a angajat voluntar în cadrul armatei române din Primul Război Mondial, participând la mai multe acțiuni și misiuni, atât în teatrul de operațiuni militare, cât și în cele din spatele frontului. Elev al Școlii de cântăreți din Galați (1903-1904) și al Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” din Iași (1904-1912), după încheierea primei conflagrații mondiale, a fost profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău și apoi la cea din Cernăuți-Suceava, dar și director al Cancelariei Arhiepiscopiei Chișinăului, îndeplinind și alte însărcinări bisericești. Între anii 1948 şi 1964 a fost arestat de trei ori de către autoritățile comuniste. A trecut la cele veșnice, în București, în vara anului 1983. A publicat mai multe lucrări, îndeosebi de istorie bisericească, și a editat volume de documente. Într-un Jurnal aflat la Arhivele Naționale din București (manuscris olograf, datat 1968), în care descrie crâm­peie ale propriei bio­grafii, pe mai multe pagini însemnează amintiri din participarea sa la Primul Război Mondial, ca voluntar pe un tren sanitar. Redăm în continuare câteva fragmente inedite.

„În primăvara anului 1917 s-a produs Revoluția rusească, care a dezorganizat și apărarea frontului nostru din Moldova, unde s-a retras toată Armata din Muntenia, multă populație, Parlamentul, oamenii politici mai toți, intelectuali, Guvernul liberal al țării și însuși regele, urmat de miniștri pleni­potențiari ai statelor, cu care era țara noastră în relații diplomatice. Și revoluția aceea ne-a lăsat frontul deschis pe o lungă distanță, de unde s-au retras în mare dezordine trupele rusești. Nevoie grabnică a fost să se ia și această porțiune tot pe seama armatei noastre, ajutată la început numai de artileria rusească, ce nu părăsise frontul. De aceea și trenul nostru sanitar n-a mai avut activitate pentru răniții ruși. Într-o zi, eram cu trenul gol, garat pe-o linie laterală în gara Pașcani. Comandantul român al gării, un colonel, știind că-s fără ocupație, găsindu-mă pe peron, îmi ordonă așa: «Sergent teterist, pleacă îndată cu acest soldat, acolo, pe miriște, unde-s îngrămădiți mul­țime de soldați ruși, care au părăsit frontul și-i dezarmează de puști, de revolvere și orice alte arme și le adunați la un loc, de unde le vor ridica anume delegați!» Executând ordinul, eu un biet sanitar, fără nici o armă, doar cu centironul și diagonala pe umeri și gradul de sergent, am dezarmat 160 de infan­teriști ruși, fără să-mi facă vreo opoziție. Și așa, fără urme, acești soldați se puteau urca în anume garnituri de tren ce plecau prin Iași-Ungheni în Rusia.

Pentru restul campaniei noastre militare ni s-a fixat, pentru gararea Trenului sanitar permanent 6, gara Sascut, a doua de la Adjud în sus; dar ca să îmbarcăm răniți, uneori coboram și spre Mărășești, la Pufești și chiar la Pădureni, gara de lângă Mărășești, unde iarăși auzeam simfonia tragică a războiului și vedeam cum strălucesc în aer obuzele și fumul, unde explodau ele, uneori destul de aproape, căci nu erau decât 5-6 km de Mărășești.

N-aș greși să apreciez că eu am participat, cu ambele trenuri sanitare, la mai mult de 70 de transporturi de răniți, mai toate plecând din imediata apropiere de front, spre spitale; doar câteva le-am făcut numai în interior. Câți soldați români, grav răniți, n-am văzut! Abdomene străpunse, brațe și picioare amputate și capete atinse de armă, de gloanțe; sânge și sânge, cu miros greu. Dar nu mi s-a întâmplat să aud văicăreli, oftaturi, blesteme și să plângă vreunul! Toți aveau creștinească răbdare. Mulți erau neliniștiți că nu se puteau reîntoarce curând pe front! Și eu mă simțeam tare mărunt față de mărețul lor eroism. Le adresam cuvinte calde, de admirație și de fericit viitor, căci Patria noastră va ieși victorioasă și idealul pentru care ei se jertfesc, se va făuri. Citeam pentru vagonul întreg pasaje din Noul Testament, să audă ei din nou Dumnezeieștile învă­țături ale Mântuitorului și minunile Sale, să se bucure de Fericirile hărăzite lumii și să nu uităm că însuși El S-a dat crucificării și a înviat pentru mântuirea sufletelor noastre. Le scriam cărți poștale militare și epistole pentru familiile lor din Moldova. Durerile războiului m-au învățat să prețu­iesc bucuriile vieții, oricât de mici ar fi și să nu șovăiesc când mă împiedic; țelul către care tind, să-l urmăresc mereu ca și idealul națio­nal, până-l ajung. E drept cum cântă poetul Coșbuc:
«O luptă-i viața, deci, te luptă cu dragoste de ea…
De n-ai pe nimeni, te lupți pe seama tuturor!»
Și așa am cugetat și eu, tânăr soldat voluntar în acest război, când am scris pe cea dintâi fotografie a mea, ca militar, în cea dintâi zi de încorporare, aceste cuvinte: «Cu toată nădejdea în Dumnezeu, depun și eu, pentru mărirea scumpei mele Patrii și realizarea idealului nostru național, toată puterea și viața mea. 24 August 1916!» Zile și nopți nedormite, fără cârtire am fost treaz la datorie, ca și-n cele dintâi ore de militărie, cu același avânt. Orice ordin mi s-a dat, chiar în afară de program, l-am împlinit. Din soldat am devenit plutonier și convingerea mea tinerească în victoria noastră a fost dreaptă!

Înșir aici câteva momente mai însemnate din timpul campaniei.

Trenul era garat la Pădureni. Zi de duminică. Urletul tunurilor mari se frământa în aer. Lipsindu-ne confesorul, ofițerii m-au lăsat să fac eu o rugăciune cu soldații noștri, în zile de sărbătoare, când trenul staționează mai mult într-o gară. Așa am lucrat și la celălalt tren, care n-a avut preot confesor nici o zi. Trupa coborâse toată lângă garnitura trenului. Eu am citit un psalm; au coborât și ofițerii cu comandantul și au ascultat o pericopă evanghelică din Noul Testament, am intonat Pe Tine Te lăudăm, Tatăl nostru și am încheiat cu rostirea Crezului. Toți eram atenți. Când am încheiat cu câteva fraze despre lupta noastră dreaptă, comandantul nostru ne strigă: «Drepți, stânga-mprejur, pentru onor!» În față vedem un grup de ofițeri și generali, care încă-și țineau chipiele pe mâini, ca la rugăciune, deci ascultaseră și ei rugăciunea noastră. Comandantul îi prezintă raportul. Unul dintre generali, voinic, în mână cu cravașă, ascultă și apoi întreabă dacă n-avem preot la unitate și cine-i ostașul, care a făcut rugăciunea. Comandantul mă arată pe mine. Eu ies din rând și raportez: gradul meu, numele, studiile și că-s voluntar de la începutul războiului. «Eu sunt generalul Mo­șoiu, comandantul Diviziei… Te felicit, tinere, pentru duioasa rugăciune și cuvintele ce ai rostit. Ești preot? Nu. Ești cantor bisericesc? Nu. Deci, nu ești nici popă și nici cantor, atunci ești un «popic!» Să poftești la dejun, la popota Diviziei, ca invitatul meu!» Mi-a strâns mâna, la fel și ceilalți generali și ofițeri. La masa popotei, am fost așezat între generali, aproape de Moșoiu. Am fost la început sfios, de, ca un biet sergent între generali, dar, treptat, mi-am luat curaj și toți m-au împins a grăi despre mari momente istorice din trecutul neamului. Trenul nostru a mai fost garat în Pădureni… Când am aflat că eu voi fi avansat la gradul de plutonier, a participat și dânsul (Moșoiu) cu câțiva generali, la citirea ordinului de zi în fața trupei și a ofițerilor noștri și călduros m-au felicitat cu toții. Moșoiu m-a «botezat» - popicu. Ei bine, de atunci cu acest nume am fost strigat nu numai de comandantul și ofițerii noștri și de Moșoiu, ci și de generalii și ofițerii superiori ai acelei Divizii. Generalul m-a chemat în două rânduri să țin cuvântări de îmbărbătare ostașilor Diviziei, care aveau a trece în tranșee. Târziu, în anul 1922, l-am revăzut pe generalul Moșoiu, ajuns ministrul Lucrărilor Publice. Mergeam și eu la sfințirea bisericii încoronării, la Alba Iulia. M-a recunoscut cu mare bucurie și m-a luat în vagonul său ministerial să călătorim împreună; eu am intrat la dânsul cu mitropolitul Gurie, cu care venisem până acolo, la gara Vințul, de la Chișinău…

Debarcasem răniți în gara Tecuci și așteptam ordin de îndrumare. Ca de obicei, la ora 8 dimi­neața, eu trec la telegrafistul gării să predau telegrama către Marele Cartier General, despre debarcare și situația trenului. Pe peron sunt strigat:
«Sergent, prezintă-te aici!» Era un maior, comandantul gării. Mă prezint și raportez cine sunt, de la ce unitate și pentru ce am venit. Maiorul îmi ia condica de expediție cu telegrama între foi și-mi poruncește: «Vei pleca imediat într-o misiune foarte urgentă. Te urci în locomotiva de pe linie ca să ajungi la Mărășești și să dai plicul acesta ofițerului de observație din turnul fabricii de zahăr; el va citi ordinul din al doilea plic dinăuntru și va semna personal de primire pe plicul de deasupra, arătând și ora de primire. Acest plic mi-l vei aduce mie. Eu predau telegrama și duc condica la unitate. Ia seama, e secret!» Ordinul trebuia executat. Nici n-aveam cui să raportez la trenul meu și să cer învoire, deoarece toți ofițerii mei, obosiți, dormeau. Locomotiva Orleans, mare, pornește în viteză nebună. La podul pe Siret reduce viteza; încă cum am trecut podul, desigur că am fost văzuți de pe Măgura, o cotă mare și încep să cadă obuze când în față, când în dreapta, în stânga, în urma locomotivei, eram înca­drați de artileria germană. Cota aceasta, Măgura, multe și grele lovituri a dat Armatei noastre de pe Siret. Mecanicul oprește și eu cobor într-o vie, pare-mi-se a lui Negroponte. Continuu mai mult în genunchi și pe burtă printre tufele de vie, zdrobite și trântite la pământ; căutam să nu fiu observat, că nemții ar fi stricat și un obuz și chiar mai multe, ca să mă lipească de pământ. M-am târât mai mult, ca un vierme și cu anevoie. Am ajuns extenuat; m-au mai sâcâit și niște santinele de la distanță, ba să dau parola, să vină caporalul de gardă. Mă prezint unui sublocotenent, care cheamă telefonic pe destinatar. El citește, semnează și pe loc dispare iar în turn. Era ora 11. Sublocotenentul îmi dă rom, nu apă cum cerusem, beau eu și iar beau, mestec și un sanwich și mă lasă să mă întind pe o scândură, să mă odihnesc ceva. La plecare, sunt condus pe după niște ziduri fărâmate, prin șanț și ajung, mult mai repede și mai ușor la pod, teafăr. Locomotiva se retrăsese. Înso­țitorul mă coboară la malul apei, ca să nu fiu observat și eu mă cațăr pe piciorul podului până sus și din bară în bară ajung pe pod și-mi continui drumul peste Siret, ies între maluri și mă odihnesc iar; de-acolo o-ntind pe lângă linia ferată și târziu ajung în gara Tecuci. Am predat plicul semnat și maiorul, felicitându-mă, mi-a spus că era absolută nevoie să duc acel ordin, întrucât, după un atac reușit al trupelor noastre, ce au ocupat într-un sector tranșeele germane, artileria noastră necunoscând acest avans, loveau cu tunurile în acele tranșee, socotind că-s ocupate tot de germani. Îndată ce observatorul nostru a citit ordinul, s-a corectat traiectoria. «Ai îndeplinit o îndrăz­neață misiune. Mecanicul locomotivei s-a înapoiat cu nervii răvășiți. Eu sunt maiorul…poate ne-om mai întâlni în viață…».”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!