Reportaj
Întâlnire cu Grigorescu în pustia Zamfirei

Întâlnire cu Grigorescu în pustia Zamfirei

Dumitru Manolache, 30 Mai 2011

Un drum la Mănăstirea Zamfira, din Arhiepiscopia Bucureştilor, linişteşte ochiul agresat de orizontul înghesuit între muchiile de beton ale oraşului şi sufletul hărţuit de ispitele zilei. Odată ajuns acolo, se potoleşte zbaterea, se ostoieşte neastâmpărul inconştientei căutări, căci veşnicia îţi toarnă în inimă măsură, rugăciunea te-nvaţă să preţuieşti darul, iar simplitatea şi tăcerile maicilor te cer la smerenie. Şi peste toate, penelul lui Nicu Grigorescu, cum îi spun ele meşterului zugrav, transformă lumina în bucăţi de anafură.

Ne rodea un fel de nerăbdare şi grabă să-l întâlnim pe Nicolae Grigorescu, după mai bine de un veac de când s-a retras din lume în satul lui din ceruri. Presimţeam că-l vom descoperi altfel de cum se lasă cunoscut prin ceea ce îndeobşte se ştie despre el. Doream să-i simţim respiraţia, să-i auzim nerostitele vorbe zugrăvite odată cu chipurile sfinţilor din biserica mănăstirii. Ştiam că acolo, în carnea de var a pereţilor, "îngropase" odată cu culorile frânturi de gânduri, poate rugăciuni şi nemărturisite zbateri umane. De aceea, drumul până la Zamfira l-am străbătut alergând mai mult în tăcere, atraşi din când în când doar de vâlvătaia macilor aprinşi prin răzoare sau margini de drum, de ninsorile de miere din pâlcurile de salcâmi şi de curgerea în salturi mărunte ale Teleajenului. Nici nu bănuiam că la Zamfira, Grigorescu mai umblă încă desculţ pe aleile de piatră ale mănăstirii, că seara se-nchină la Vecernie cu maicile şi nici prin cap nu ne trecea că acolo, între zidurile ce împarte ziua în două, în ziua lumii şi ziua maicilor, luminează o pustie în care rugăciunea liniştirii minţii pulsează viaţă din viaţa lui Hristos în trupul străveziu aproape al unei monahii nonagenare. Aveam să gustăm din toate aceste daruri, în scurtă vreme, după o curbă, când, aproape pe nevăzute, în faţă ni s-au deschis porţile Raiului. Mănăstirea despre care vorbesc pisania şi istoria Mănăstirea Zamfira este ctitoria de la jumătatea secolului al XIX-lea a arhimandritului Eftimie, stareţul Mănăstirii Ghighiu. Întregul complex monahal cuprinde două biserici: biserica veche, numită şi "biserica mică", din cimitir, şi biserica nouă, sau "biserica mare", din incinta mănăstirii, care are două hramuri: "Înălţarea Domnului" şi "Sfântul Ierarh Nifon". Despre începuturile aşezământului se învredniceşte pisania vechii biserici, din care aflăm că a fost ridicată de domnitorul Nicolae Mavrocordat, între 1721 şi 1743, la iniţiativa Zamfirei Apostoli, văduva unui bogat negustor, Manoil Apostoli. Istoria mai consemnează şi aportul Smarandei, fiica agăi Ion Bălăceanu, nepoata voievodului Şerban Cantacuzino, prezenţa egumenului Dionisie, pe la 1776, ruinarea bisericii în timpul cutremurelor din 1802 şi 1838 etc. În timpul mitropolitului Nifon însă (1850-1875) se ridică biserica nouă, care este terminată la 1858, se reface cea veche şi se zideşte clopotniţa nouă. Iarăşi cutremurele, cele din 1940 şi 1977, aduc prejudicii majore clădirilor mănăstireşti. Activitatea monahală a fost curmată în 1959, prin celebrul decret 410, maicile au fost alungate şi biserica închisă. În 1968, o călugăriţă inimoasă revine, restaurează chiliile, dotează mănăstirea, care devine monument istoric, cu apă curentă, electricitate şi gaze naturale. Treptat, maicile alungate au revenit la casele lor, astfel încât în 1975 la Zamfira erau 35 de vieţuitoare. Abia după 1989 viaţa a revenit la normal în această bucată de Rai. Între 1856 şi 1857, la numai 18 ani, pictorul Nicolae Grigorescu realizează în întregime fresca bisericii mari, ajutat de fratele său, Gheorghe Grigorescu, pictează în ulei catapeteasma şi un epitaf. De altfel, biserica de la Zamfira este singura realizată de Grigorescu în această tehnică. În 1904, din motive necunoscute pe de-a-ntregul, mitropolitul Ghenadie Petrescu dispune acoperirea frescei lui Grigorescu cu o nouă pictură în tempera, lucrare executată de pictorul ploieştean Toma Vintilescu. În 1950 însă, patriarhul Justinian Marina a cerut spălarea temperei şi scoaterea la lumină a lucrării marelui Grigorescu, sarcină îndeplinită cu brio de pictorii Gheorghe Vânătoru şi Constantin Călinescu. Ţăranii noştri, însfinţiţi în straie cereşti Între aceste repere istorice ne­am liniştit şi noi curiozitatea, dornici să-l întâlnim pe meşterul Grigorescu, a cărui prezenţă am simţit-o de cum am intrat în mănăstire. Priveam pe alei, sub umbra salciei mari din curte, şi parcă-l vedeam venind de sus, de pe schela cupolei celei mari, direct spre noi, cu o cană din lut în care amesteca vopselurile, călcând cu picioarele goale piatra încinsă de soare a aleilor. Când am intrat în biserica mare, însoţiţi de maica stareţă Fanuria Berică, am avut certitudinea că el stă într-o strană, cu urechea îndreptată spre vorbele şoptite de noi, rătăciţii, veniţi de dincolo de zidul zilei. Privim şi tăcem. Ne rotim cu ochii ridicaţi spre Pantocratorul din cupolă, în spatele căruia un curcubeu în roşu, galben şi albastru ne eternizează neamul în credinţa lui Hristos. Sunt sfinţi peste tot şi parcă nu sunt sfinţi. Sunt semeni de-ai noştri însfinţiţi, ca nişte ţărani simpli de altădată, luaţi în oastea îngerilor. Luminaţi de tăceri adânci şi rugăciuni mai puţin rostite, zidite mai degrabă în firida inimii. Atât de nefireşti şi totuşi atât de vii. De pământeni şi totuşi nemărginiţi în straiele lor cereşti. Aici, în varul spălat de funinginea lumânărilor pulsează inima lui Nicu. Nicu Grigorescu, aşa cum semnează cu mâna dreaptă pe un colţ al icoanei împărăteşti a Maicii Domnului. Aşa cum îi spun şi astăzi maicile, după spusa celor care i-au servit cina. Atât de simplu, smerit şi aproape ruşinat de îndrăzneală. Mic, într-o lucrare în care îşi cunoaşte măsura, mare în inima în care se aduna şi postea miercurea şi vinerea, fără apă şi fără mâncare, ca să poată da înfăţişare, măsură şi cinste cuvenită sfinţilor întruchipaţi în creaţie. Iubire din marea iubire nerostită, primită ca dar din Darul Domnului. Rugăciune din rugăciune. Maica stareţă Fanuria ne atrage atenţia asupra chipului Sfintei Ecaterina şi ne spune: "Nicu Grigorescu a avut ca model pentru această sfântă chipul fetei preotului paroh din Zamfira". Câtă măreţie în simplitate! Câtă nobleţe în chip şi câtă rugăciune dincolo de priviri! Sângele Independenţei, pe crucea lui Grigorescu În muzeul mănăstirii, Nicu Grigorescu ne obligă să îngenunchem în faţa unei cruci cu două feţe pe care a pictat Răstignirea şi Botezul Domnului. Cruce pe care un neştiut preot militar a purtat-o pe câmpurile de luptă de la Plevna, Smârdan şi Griviţa în marele Război al Independenţei din 1877. Crucea neamului nostru, botezat de Apostolul Andrei şi răstignit în istorie de vremuri potrivnice. O cruce însemnată cu toate locurile pe unde a trecut, ca nişte picături de sânge. Şi poate chiar sfinţită cu sângele dorobanţilor căzuţi pe redute. Şi tot aici, o icoană zugrăvită de acelaşi meşter, ca o filă de paşaport cu care neamul românesc va petrece prin vremuri spre veşnicia Mântuitorului Hristos. Şi lor li se adaugă un chivot din argint, deosebit, ajuns la Zamfira ca o taină, despre care maica Fevronia, ghidul mănăstirii, ne spune că foarte rar se întâlneşte aşa ceva: un chivot cu Sfinţii Constantin şi Elena, ocrotiţi de Crucea Mântuitorului "care are sertăraşul în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie în spate, probabil pentru a o proteja de profanarea necredincioşilor". Nu se ştie de unde este, cine l-a realizat şi nici din ce parte a lumii creştine provine. Despre slujirea lui Hristos făcută cu viaţă Dar Mănăstirea Zamfira adună între zidurile ei nu numai istorie, frumuseţe, artă, linişte şi bucurie, ci şi lucrarea rugăciunii. Împreună cu maica stareţă Fanuria am vizitat-o acasă pe maica Evdochia, de 99 de ani, care a fost chemată la slujirea Mirelui Hristos la 80 de ani. Nevăzătoare acum, dar plină de viaţă, trăieşte bucuria clipei din bucuria obştii, se roagă să aibă sfârşit creştinesc şi se nevoieşte, "păcătoasă cum sunt", să o ierte Dumnezeu, căci nu ştie, din neputinţă, dacă va fi iertată. "Căci am aflat şi eu pe timpuri că, dacă citesc Psaltirea de 40 de ori, atunci voi fi mântuită. Dar eu mai aveam şase catisme să o citesc de 40 de ori, şi nu am mai văzut să citesc. Şi am zis şi eu Psalmul 50 de şase ori, până făceam o catismă, ca să împlinesc 40 de Psaltiri. Şi nu ştiu de m-a iertat Dumnezeu că n-am putut să termin", după cum ne mărturiseşte. Ceva mai departe, în "satul" din mănăstire, locuieşte schimonahia Paisia, de 97 de ani, împreună cu ucenica sa, maica Pavelina, pe care o învaţă rugăciunea permanentă a minţii. "Pentru voi, cei care trăiţi în lume, să nu vă lipsească din gură şi din minte rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"", ne spune cuvioşia sa, rezumându-se să ne precizeze, la întrebarea ce relaţie are cu Dumnezeu, că "numai Dumnezeu ştie asta". Îmbucuraţi de sfatul schimonahiei Paisia, de tăcerile cuvioşiei sale pline de înţelesuri şi de rugăciunea pe care o rosteşte permanent, am mers din nou în biserică. Aici l-am întâlnit pe părintele duhovnic Damian, care ne-a vorbit despre binecuvântarea şi lumina acestui loc, despre dragostea părintelui Gavrilă Stoica, fostul duhovnic al mănăstirii, plecat la Domnul, şi despre cum "slujirea lui Hristos, făcută cu viaţă, adună în jurul tău multe alte suflete care se împlinesc prin tine, se bucură prin tine, câştigă prin tine har sau ridicare la cer". O lucrare ce cearcă şi cheamă sufletul Înainte de plecare, maica stareţă Fanuria ne-a mărturisit bucuria nevoirii în acest loc, alături de cele 32 de maici cu care participă la slujbe, la ascultări şi la rugăciunile care se "înalţă la cer şi care dau viaţă acestui loc". Ne-a povestit apoi cum la venirea în această mănăstire a fost impresionată de icoana Maicii Domnului, "Mângâietoarea", cum o numeşte cuvioşia sa, pictată de un monah de la Căldăruşani, pe care o simte "iubitoare şi caldă, foarte apropiată, ca o mamă de copiii ei". Apoi, despre dorinţa de a înfiinţa un atelier de croitorie şi broderie, despre cele 30 de deţinute de la Târgşor, care vin zilnic aici şi le ajută în treburile de la grădină, la confecţionarea metaniilor, la pictarea icoanelor pe sticlă, şi bucuria pe care o simte când vede aceste femei rătăcite că-L regăsesc pe Dumnezeu aici la mănăstirea lor. Nu este uşor să pleci pur şi simplu de la Mănăstirea Zamfira. Umbra marelui Grigorescu, tăcerile schimonahiei Paisia, adâncul şi iubirea ce izvorăsc din privirile Maicii Domnului "Mângâietoarea", lumina pustiei din pustiul zilei cearcă la suflet şi zidesc. Lucrare pe care simţi că trebuie să o desăvârşeşti, fie şi numai cu gândul că vei reveni curând aici. Celor care vor să încerce o asemenea experienţă le spunem că Mănăstirea Zamfira se află în lunca din stânga râului Teleajen, pe şoseaua paralelă cu Drumul Naţional 1A, către Cheia, la aproximativ 15 km de oraşul Ploieşti, pe raza comunei Lipăneşti, din imediata apropiere a satului Zamfira.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!