Theologica
Întâlnire în ceruri. Despre Daniel 7:13

Întâlnire în ceruri. Despre Daniel 7:13

Lect. Alexandru Mihăilă, 24 Septembrie 2009

Cartea Daniel este una aparte în Vechiul Testament, pentru că dezvoltă o temă destul de rară, apocaliptica. În ea se găsesc numeroase viziuni, vise simbolice, profeţii ermetice. Într-un text din partea secundă a cărţii, se vorbeşte despre două personaje misterioase, primul numit „Fiul Omului“, iar celălalt - „Cel vechi de zile“, pe care profetul Daniel le zăreşte într-o vedenie nocturnă (Daniel 7:13).

„Am privit în vedenia de noapte şi, iată, pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile şi a fost dus în faţa Lui.“ În versetul următor se arată că Fiului Omului I s-a dat împărăţia asupra întregului pământ, toate popoarele Îi slujeau, iar stăpânirea Sa este veşnică.

Întâlnirea Fiului Omului cu Cel vechi de zile

Întâi de toate, trebuie să facem o mică precizare în legătură cu denumirile personajelor. Acestea sunt de fapt idiomatice, adică reprezintă o formulare specifică aramaizantă (originalul din Vechiul Testament este aici scris în arameică). „Fiul Omului“ (bar enaş) ar însemna la modul general un bărbat, eventual în floarea vârstei, şi s-ar putea chiar traduce cu „bărbat“, „om“, „cineva“, iar „Cel vechi de zile“ (attiq yomayya) desemnează un „bătrân“.

Episodul pare un veritabil transfer de putere dintre două personaje distincte, petrecut însă dincolo de limitele pământului. Cei doi nu sunt deloc oameni obişnuiţi, ci ţin mai degrabă de sfera cerească, fapt ciudat din perspectiva monoteismului biblic. Care să fie semnificaţia acestei „întâlniri în ceruri“ dintre Bătrân şi Bărbatul respectiv?

Unii cercetători au interpretat textul comparându-l cu aspecte din religia popoarelor antice vecine Israelului. J. A. Emerton, într-un studiu incitant („The Origin of the Son of Man Imagery“, în: Journal of Theological Studies 9, 1958, pp. 225-242), a considerat că în spatele scenei din Daniel 7:13-14 se află ideea transferului (sau uzurpării) de putere petrecut între zeii din Canaan. Bătrânul este zeul El (Ilu), divinitatea creatoare a Canaanului, care însă după efortul creaţiei se „pensionează“. Se pare că este o idee comună în istoria religiilor ca marii zei să se retragă din prim-plan după ce îşi epuizează forţele la creaţie şi să lase loc, de bunăvoie sau nu, „lupilor tineri“. Tipul acesta de zeu „obosit“ este numit în istoria religiilor deus otiosus „zeul ascuns“. Să ne amintim că Zeus îl înlăturase pe Cronos, care la rândul său îl lichidase pe Uranus. În Canaan, El se retrage şi îl lasă să administreze treburile universului pe Baal, zeul furtunii aducătoare de fertilitate. Emerton crede că „tânărul“ este chiar Baal, cu care Iahve se identifică.

Ipoteza aceasta, rod al abordării istorico-religioase, ar putea da o explicaţie la nivelul originii imaginii. Poate explica forma, nu însă şi conţinutul, pentru că în perioada când cartea Daniel a fost scrisă (sec. II î.Hr.) monoteismul era indiscutabil.

Fiul Omului - idealul regelui israelit?

O altă ipoteză asupra interpretării textului la nivel strict istoric se concentrează pe datul propriu al teologiei Israelului, fără influenţe externe. Fiul Omului ar putea fi o întruchipare a regelui israelit ideal, a macabeilor (cartea Daniel a fost scrisă în preajma revoltei macabeilor împotriva stăpânirii străine din 164 î.Hr.), poate chiar a Israelului adevărat care rezistă în faţa succesiunii regatelor lumii reprezentate de cele patru fiare. Dar suntem pe tărâmul ipotezelor şi e bine să ne oprim aici. Repet, ne aflăm la nivelul istoric al textului; observăm însă că nu am aflat mare lucru.

Părinţii Bisericii, cu unele mici excepţii, nu cunoşteau ebraică sau arameică pentru a avea acces la original, iar pentru cartea Daniel au folosit traducerea literară a lui Theodotion (sec. II d.Hr.), pe care au preferat-o Septuagintei. În cazul de faţă, Theodotion consună cu textul arameic. Evident deci că la nivelul de interpretare duhovnicesc, Părinţii Bisericii au văzut în Fiul Omului pe Mântuitorul Hristos, iar în Cel vechi de zile pe Dumnezeu Tatăl. Într-adevăr, Fiul primeşte toată judecata (Matei 28:18). În Evangheliile sinoptice, El este numit „Fiul Omului“, dar şi domn (kyrios) ca şi Iahve.

Această distingere este subliniată de Sf. Iustin Martirul şi Filosoful. Pentru Sf. Iustin este unul dintre numeroasele pasaje vechi-testamentare care certifică prezenţa unei „alte“ persoane divine pe lângă Dumnezeul suprem (Dialogul cu iudeul Trifon, 31). Sugerarea alterităţii trimitea la prefigurarea lui Hristos încă din Vechiul Testament. La fel, Sf. Ioan Gură de Aur scrie că episodul certifică egalitatea de

cinstire a Fiului cu Tatăl; Fiul avea stăpânirea şi înainte, dar acum o primeşte de Tatăl (Comentariu la Daniel 7, 7). Observăm că şi Părinţii înţeleg că este vorba de două persoane distincte.

Două personaje sau două momente?

Septuaginta însă surprinde printr-o perspectivă extraordinară. Iată cum traduce: „Am privit în vedenia de noapte şi iată pe norii cerului venea şcinevaţ ca Fiul Omului şi ca Cel vechi de zile a stat şi cei de faţă au stat în faţa Lui“.

Atenţie! Ceea ce este cel mai frapant, Septuaginta lasă deschisă posibilitatea de a înţelege nu două personaje, ci două momente, realizând o paralelă între cele două ipostaze, pe care le introduce cu conjuncţia ca (în greacă hos). Aceeaşi persoană merge pe norii cerului ca Fiul al Omului, dar ca Cel vechi de zile stă alături de alaiul ceresc. Apoi, Septuaginta nu are în partea finală a versetului indicaţia că unul se prezintă în faţa celuilalt, ci că alţii („cei de faţă“) au stat în faţa aceluia. Dar este vorba de unul şi acelaşi.

La cartea Daniel, ediţia critică a Septuagintei a lui Ralfs reţine în paralel ambele variante, adică atât Theodotion, cât şi Septuaginta propriu-zisă. Alte ediţii critice au încercat să corecteze Septuaginta după Theodotion.

Din păcate, aceeaşi întâietate acordată lui Theodotion se observă şi în traducerile româneşti. Biblia din 1914, Biblia sinodală urmează aici lui Theodotion, şi implicit textului masoretic, nu Septuagintei. Traducerea de la Polirom care le pune în paralel pe amândouă traduce totuşi la Septuaginta unilateral, neamintind nici măcar în notă această posibilitate reală ca Septuaginta să identifice personajele.

Dintre traducerile englezeşti ale Septuagintei, Brenton nu o reflectă, însă Pietersma/Wright (A New English Translation of the Septuagint, Oxford, 2007) o traduce în spiritul indicat mai sus: „he came as far as the ancient of days“. Într-adevăr, studii despre textul grecesc al lui Daniel şi particularităţile Septuagintei au arătat că, deşi nu este exclusă o corupere a textului, aceasta ar fi cea mai bună traducere. Gramatical vorbind, fie hos este înţeles temporal (ceea ce ar sprijini citirea masoretică şi pe Theodotion), fie, mai logic, îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi înaintea termenului „Fiul Omului“, arătând de fapt două manifestări ale aceleiaşi persoane (cf. F. F. Bruce, „The Oldest Greek Version of Daniel“, în: H. A. Brongers (ed.), Instruction and Interpretation, OTS 20, Brill, Leiden, 1997, p. 25). Într-un excelent articol recent, Benjamin E. Reynolds, deşi nu identifică cele două persoane, arată totuşi - şi acest aspect este important pentru noi - că în textul din Daniel Fiul Omului seamănă în patru aspecte importante cu Cel vechi de zile: paralelismul „ca… şi ca“, sosirea pe norii cerului, adorarea care i se cuvine (v. 14), poziţionarea alaiului ceresc faţă de el (v. 10/v.13) („The One Like a Son of Man According to the Old Greek of Daniel 7,13-14“, în: Biblica 89 (2008), nr. 1, pp. 70-80).

Întâlnirea celor două firi în Persoana Mântuitorului

Ceea ce mi se pare însă cel mai interesant, Noul Testament a reţinut exact această interpretare spectaculoasă (R. Timothy McClay, The Use of the Septuagint in New Testament Research, W.B. Eerdmans, Grand Rapids, Michigan/ Cambridge, 2003, pp. 157-158). În Apocalipsă 1 Hristos numit Fiul omului este reprezentat ca bătrân, asemenea Celui vechi de zile. Descrierea lui în Apocalipsă 1:14 („capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada“) coincide cu descrierea Celui vechi de zile din Daniel 7:9 („S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său, curat ca lâna“).

Cu alte cuvinte nu este o întâlnire dintre Fiul şi Tatăl în ceruri, ci o întâlnire între cele două firi ale Mântuitorului: Fiul Omului -firea omenească, iar Cel Vechi de zile - firea dumnezeiască.

Pe lângă interpretările patristice menţionate mai sus, care presupun două personaje, regăsim şi în Tradiţia Bisericii identificarea Celui Vechi de zile cu Fiul, nu doar cu Tatăl. De exemplu, s-a spus: „Cel Vechi de zile S-a făcut copil“ (Pseudo-Atanasie, Cuvânt la Naşterea lui Hristos, în: PG 28 961). De altfel identificarea cu Fiul este cea care în final s-a impus. Impunerea s-a făcut însă mai târziu, în sec. XVII, când au existat dispute legate de reprezentarea iconografică a Persoanelor Sfintei Treimi. Sinodul de la Moscova dintre 1666-1667, care s-a bucurat şi de prezenţa altor biserici ortodoxe pe lângă cea rusă, a tranşat o problemă care trena de un secol în legătură cu modalitatea de reprezentare iconografică. În Rusia existau icoane numite ale paternităţii, în care Dumnezeu Tatăl reprezentat ca un bătrân Îl ţinea în braţe pe Fiul, reprezentat tânăr, care la rândul Lui Îl ţinea pe Duhul reprezentat ca un porumbel. Sinodul hotărăşte definitiv ca reprezentarea ca bătrân, Cel vechi de zile, nu mai trebuie raportată la Tatăl, ci doar la Hristos (cf. Steven Bigham, The Image of God the Father in Orthodox Theology and Iconography and Other Studies, Oakwood Publications, 1995, p. 58).

Vă mai amintiţi de axioma pe care am discutat-o acum câteva săptămâni, anume că orice teofanie a Vechiului Testament este de fapt o hristofanie? Iată că, neaşteptat, din perspectiva Septuagintei din Daniel 7:13, se confirmă.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!