Analiză
Înțelegerea dreaptă nu transformă mijloacele  în scopuri

Înțelegerea dreaptă nu transformă mijloacele în scopuri

Ioan Sergiu Lungu, 18 Decembrie 2016

Societatea în care trăim este din ce în ce mai competitivă. Orice instituție, orice companie serioasă, mai mică sau mai mare, are o strategie bine gândită de așezare, de poziționare față de mediul în care relațio­nează. Există de­par­tamente tot mai specializate care studiază mijloacele de a se raporta cât mai bine la oportunități și mijloacele prin care să evite pe cât posibil riscurile, căutând să scoată profitul cel mai mare din condițiile date ale pieței. O radiografie a unei posibile asocieri în această grilă a instituției Bisericii și a omului în Biserică se dorește a fi articolul de față.

Fără îndoială, competitivitatea de azi îl provoacă și pe omul din Biserică la o așezare în termeni cât mai clari, cât mai adevărați. Nu poate să fie bine poziționat fără o vedere dreaptă a realității. Lucrurile sunt cu mult mai complexe în cazul omului în Biserică deoarece pe lângă mediul văzut, pe lângă mediul fizic enunțat mai sus, apare și conștiința prezenței lui Dumnezeu ca partener de dialog al omului. În acești termeni, care ar fi mijloacele și scopurile omului în Biserică? Cum trebuie să se raporteze el la mediul în care relaționează? Cum putem să ne așezăm mai drept, mai adevărat în funcție de mijloacele și scopurile pe care ni le propunem ca oameni în Biserică?

Creația, mijloc de relaționare între Dumnezeu și om

Pentru a dibui mijloacele și scopurile omului în relație cu Dumnezeu putem avea mai multe puncte de plecare. Unul dintre ele, pe care l-am luat din cuvântul unui părinte duhovnicesc, este istoria protopărinților noștri. În rai știm că omul se bucura de comuniunea cu Dumnezeu și cu creația mai mult decât o facem noi astăzi. Părinții spun că, mâncând din tot pomul, Adam relaționa cu Dumnezeu, în dialog iubitor și cu întreg universul, stăpânindu-l. Mâncatul nu era nici o plăcere, nici un afect cum este după cădere. Pentru Adam orice fruct era un dar iubitor al lui Dumnezeu către iubita sa făptură. Mâncarea era un mijloc de relaționare cu Dumnezeu. Deci toate ierburile și toți pomii pământului, într-un cuvânt întreg universul, în final, erau un mijloc de relaționare cu Dumnezeu. Scopul ultim al lui Adam era să slăvească, să se bucure, să stăruie și să crească în comuniunea cu Dumnezeu. Dar fiind persoană liberă, omul trebuia să-și exercite libertatea inclusiv în relație cu Dumnezeu. De aceea Dumnezeu îi dă și contextul în care o poate face. În mijlocul raiului, pe lângă pomul vieții este așezat și pomul cunoștinței binelui și răului, din care este povățuit de Dumnezeu să nu mănânce, căci în ziua în care va mânca, va muri negreșit. Deși toate erau bune foarte, ispitit de șarpe, omul calcă porunca lui Dumnezeu. Ascultă de glasul vrăjmașului care-i sugerează putința de a deveni ca Dumnezeu, de a fi independent, și gustă din pomul oprit. Astfel omul devine autonom și nu mai vede roadele pământului ca mijloc de comuniune iubitoare cu Dumnezeu. Paradoxal, deși i se deschid ochii, în același timp i se și obturează vederea. Nu mai vede rodul pământului ca mijloc de transparență, de relație cu Dumnezeul iubitor, ci fructul devine scop în sine. Astfel transferă caracteristica lui Dumnezeu creaturii. Pentru a lămuri mai mult lucrurile, putem schematiza această imagine. Pe de o parte, Adam relaționează cu Dumnezeu cu ajutorul mijloacelor creației, cu ajutorul darurilor iubirii lui Dumnezeu. Pe de altă parte, este Dumnezeu, și între ei sunt mijloacele cu ajutorul cărora omul intră în comuniune cu Dumnezeu. Prin cădere creația, mijlocul, devine scop în sine și devenind scop mă blochează în el, nu mă mai duce către Dumnezeu. Uzurpă scopul ultim și adevărat către care eu sunt făcut să merg și să mă împlinesc. Frânge drumul la jumătate. Mă pune pe o traiectorie greșită. În definitiv asta înseamnă și păcatul: a greși ținta. În păcat te lipești de mijloc și nu mai vezi scopul. Dacă mă blochez în mijloc, pe care-l fac scop în sine, nu mai ajung de fapt la scopul ultim și adevărat care este comuniunea cu Dumnezeu. Greșind ținta și neajungând la destinație simt neîmplinirea și sunt tot timpul măcinat de o căutare din ce în ce mai neliniștită, mai acută și mai apăsătoare.

Cum pot de fapt să mă împlinesc?

Care este gândul lui Dumnezeu pentru noi? Care este scopul care ne împlinește cu adevărat? Părinții spun că împlinirea noastră este arătată în poruncile Evangheliei, care ne revelează sensul gândit de Făcător pentru om. Spațiul limitat mă constrânge la esențializare. Părintele Rafail Noica spune într-o conferință că dacă vrem să dobândim înțelegerea dreaptă cu privire la orice, trebuie să o facem prin raportare la cele două porunci: a iubi pe Dumnezeu din tot ce am și din tot ce sunt și a iubi pe aproapele ca pe mine însumi. Însuși Mântuitorul spune că în aceste două porunci atârnă întreaga Lege și prorocii (Matei 22, 40). Deci cele două porunci îmi arată că scopul care mă împlinește este comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele. Deci, dacă acestea îmi arată scopul, țelul final, atunci toate celelalte sunt mijloace care ar trebui să mă ducă spre scop. Acestea ar trebui să fie lupa prin care pot vedea dacă sunt pe cale sau pe lângă. Dacă ceea ce fac sau doresc slujește iubirea către Dumnezeu și către aproapele, atunci acel lucru este într-adevăr mijloc spre scopul gândit de Dumnezeu pentru mine.

Încerc să citesc mijloacele și scopurile omului în relație cu Dumnezeu sondând starea faptică concretă, existentă azi în Biserică. Adesea, eu, omul din Biserică, mă raportez într-un mod personal la Dumnezeu prin mijloacele pe care mi le pune la îndemână și le propovăduiește Biserica. Avem rugăciuni, acatiste, slujbe, posturi, sfinte moaște, Sfinte Taine, pe care Biserica le propune ca mijloace care să mă ducă la Dumnezeu, să îmi înlesnească comuniunea cu sfinții și cu Dumnezeu. Firește, Mântuitorul folosește toate datele vieții noastre pentru a ne trage către El. Folosește și bucuriile noastre, dorințele noastre, proiectele noastre, dar și tristețile, durerile și neîmplinirile noastre. Adesea vedem că necazurile și greutățile ne apropie mai curând de Biserică și de relația cu Dumnezeu. De obicei unii numim bucuriile medicamente dulci, iar necazurile și greutățile medicamentele amare pe care ni le administrează Dumnezeu pentru a ne povățui către El. Îndeobște, medicamentele amare se administrează pacienților maturi și pentru boli grele și mai greu de vindecat. Pe copii îi tratezi cu siropuri. Totuși, când am un necaz, repede alerg la Dumnezeu să mă ușureze de el. Văd asta și în multe rugăciuni ale semenilor mei. Oare este bine să cer cu tot dinadinsul să mi le ia Dumnezeu? Oare nu e un mijloc prin care Dumnezeu vrea să-mi vindece vreo neputință știută sau neștiută? Oare chiar îmi folosește să mă elibereze cât mai repede de ea, sau mai bine să cuget care este rostul, scopul acestui medicament? Acestea sunt mijloacele prin care trebuie să ajungem la El.

Dar, pentru că mulți dintre noi suntem prunci duhovnicește, primim mai mult poate medicamentele dulci. Dacă suntem onești, putem observa că uneori apare și riscul de a se supralicita mijloacele dulci și de a se autonomiza. Adeseori văd că mă leg foarte pătimaș de bucuriile mele, de dorințele mele, de lucrările mele. Deși inițial I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute, investind multă energie și multe resurse, și poate stărui să cer în continuare, o privire mai trează îmi vădește faptul că proiectele mele riscă să devină scop în sine. Atât de mult mă prinde lucrul meu, lucru bun și de dorit în definitiv, încât nu mai pot să văd dincolo de el. Lucrarea mea, în loc să fie mijloc de transparență către aproapele și către Dumnezeu, devine țel care îmi obturează vederea. Mă surprind că pentru împlinirea lui ajung să rănesc pe aproapele și să uit de Dumnezeu și de gândul Lui pentru mine și împlinirea mea.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!