Între Iuda și tâlharul de pe cruce

Paul Siladi, 11 Iulie 2018

Întreaga viață este așezată sub semnul incertitudinii. Dar tocmai această nesigu­ranță este locul în care poate fi cultivată nădejdea. Avva Xanthias a rămas în amintirea monahilor din deșertul egiptean cu un gând din acest registru: „Tâlharul era pe cruce și a fost salvat de un singur cuvânt. Iuda s-a numărat printre apostoli, dar într-o singură noapte a pierdut tot rodul ostenelii și s-a coborât din cer în iad. Nimeni să nu se laude cu binele pe care-l face, fiindcă toți cei care s-au încrezut în ei înșiși au căzut”.

Un succes cât de mic ne poate înfierbânta până acolo încât ajungem să credem că ne-am înșurubat în bine pentru totdeauna. Un eșec temporar se întâmplă să ne arunce în deznădejde neagră și umbre grele cad de-a lungul întregului orizont. Iluzia fiecărei clipe stă în aparenta ei veșnicie. Și totuși, în realitate, fiecare clipă se deschide alteia, cu noi posibilități. Totul curge și nici o stare nu rămâne definitivă fără efort și fără susținere. Ba mai mult, așa cum un sunet pentru a fi auzit la aceeași intensitate trebuie să își mărească volumul, tot așa și noi, pentru a păstra binele în care ne găsim într-un anumit moment, trebuie să facem eforturi tot mai mari. O casă nu rămâne în picioare dacă nu este întreținută, credința dacă nu este cultivată se pierde, nădejdea se risipește, dragostea se răcește. Lupta se duce până în ultimul moment. Părinții deșertului pe patul de moarte cer timp pentru pocăință pentru că nu au nici măcar siguranța de a fi început lucrul.

Incertitudinea, nesiguranța aceasta, este spațiul în care se poate muta întreaga atenție către Dumnezeu. De unul singur nu poți menține nimic în viață, ci rămâi un spectator neputincios al decăderii și al destrucției. Încrederea, nădejdea în Dumnezeu într-o asemenea situație reprezintă dovada ultimă de realism și de luciditate.

Monahii sunt cel mai adesea discreți. Mânuiesc cu mare grație arta simultanei deschideri și apropieri, dar și a rezervei și a tăcerii aproape totale asupra mișcărilor adânci din inimă, care rămân închise într-o taină ce se dezvăluie doar Domnului. Oamenii aceștia obișnuiți să își cerceteze conștiința mereu au observat ceva ce a ajuns să fie definită chiar lege duhovnicească. De fiecare dată când, chiar din neatenție, te lauzi cu vreun bine pe care l-ai făcut, aproape inevitabil Dumnezeu te lasă să cazi în păcat. Când judeci cu inima împietrită căderea cuiva, ajungi să guști și tu din aceeași înfrângere. Știind asta, toți cei care cultivă viața duhovnicească se străduiesc să rămână în trezvie până în ultima clipă.

În cele mai întunecate clipe, salvarea este posibilă, asemenea tâlharului de pe cruce, în cele mai bune contexte, căderea nu este cu totul evitată. Avva Xanthias ne spune că până în ultima clipă este loc pentru ­nădejde, dar niciodată nu este loc pentru încrederea în sine și puterea proprie, aceasta fiind calea cea mai sigură către ­dezastru.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!