Cultură
Între sacru și profan

Între sacru și profan

Anca Tuică, 14 Noiembrie 2017

Așa cum scria Mircea Eliade în lucrarea „Sacrul și profanul”, pentru omul religios biserica este un spațiu sacru în interiorul căruia și timpul este sacru. Odată cu pășirea în acest spațiu se produce o ruptură în existența omului, care îl desparte pe acesta de spațiul profan. Omul areligios trăiește în spațiul și timpul profan adică omogen, relativ, neutru, deși nici el nu își poate duce existența nestructurat. Inves­tește emoțio­nal anumite spații și își creează totuși secvențe de timp sacru, însă de natură diferită decât cele experimentate de omul religios.

Dar, dincolo de explicarea erudită a conceptelor lui Mircea Eliade, să vedem care sunt sem­ni­ficațiile sacrului și profanului din perspectiva omului religios. Mai exact, ce înseamnă pentru viața creștinului demarcarea atât a spațiului cât și a timpului în sacru și profan și ce impact are aceasta asupra existenței sale și, de ce nu, asupra trăirilor sale.

Pentru omul religios creștin, spațiul nu este niciodată omogen și relativ. Desigur, el experimen­tează și existența zilnică profană, care cunoaște o ruptură în momentul întâlnirii lui cu spațiul bisericii, cu „Centrul”, „punctul fix”, cu „hierofania”. Biserica este un spațiu diferit de realitatea fizică înconjurătoare. Ruptura între sacru și profan este marcată de ușa pe care o deschide, trecând pragul sau granița dintre lumea profană și lumea sacră. Odată ce a pătruns în incintă, aerul se schimbă, profanul este depășit și omul are posibilitatea de a se întâlni, prin ritualuri, cu Dumnezeu. Sfintele slujbe și Sfintele Taine la care participă de la naș­tere și până la moarte, de la început și până la sfârșit, au me­nirea de a-i transfigura existența, de a-l transforma ca persoană și de a-l situa pe Cale, în Adevăr și în Viață. Mircea Eliade spune că pentru omul religios spațiul sacru este centru, adică reper. Extra­polând, pentru noi, creștinii, bise­rica este reper pentru că în ea ne întâlnim prin Sfintele Taine și slujbe cu Iisus Hristos, adevăratul model de urmat, învățătura Sa fiind punctul de orientare al nostru, în existența pe care o avem.

În biserică, deschiderea spre înalt este maximă și tot ceea ce se petrece este pătruns de sacru. Icoanele sunt sfințite, atenția ne este îndreptată spre Altar - locul privilegiat de unde încep toate Tainele, mișcarea și conduita în biserică poartă o notă de sfială, de silențiozitate. Ce este profan rămâne dincolo de pragul ușii sau măcar își atenuează pe cât posibil manifestarea în spațiul sacru.

Riturile, cu alte cuvinte sfintele slujbe care se desfășoară în biserică, poartă responsabilitatea scindării timpului în sacru și profan și prin ele se face trecerea în timpul sacru. În privința timpului sacru, Mircea Eliade aduce în discuție câteva noțiuni: timpul mitic, timpul ontologic și timpul liturgic care stau sub semnul reversibilității. Timpul sacru este un „Timp mitic primordial readus în prezent” sau „un Timp ontologic (...)mereu egal cu sine însuși, (care) nu se schimbă și nici nu ia sfârșit”. Timpul liturgic este „Timpul mitic actualizat de o sărbă­toare”. Sărbătoarea religioasă este cea care consfințește prima apari­ție a Timpului sacru, așa cum s-a petrecut ea inițial, în Timpul ori­gi­nii. Timpul sacru este același la fiecare sărbătoare, deci el este circular. Atributul său de a fi ne­schimbat ne duce cu gândul la veș­nicie. În consecință, pentru omul religios, timpul este și el discontinuu, nu doar spațiul.

Așadar, deși suntem obișnuiți cu ideea că timpul este ireversibil, din perspectiva prezentată, putem înțelege posibilitatea pe care o avem la dispoziție, reevaluând timpul pertrecut în biserică și spațiul bisericii.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!