Religie şi ştiinţă
Întrebările ştiinţei şi graniţele ei

Întrebările ştiinţei şi graniţele ei

Descoperirile ştiinţifice din ultimul secol au solicitat reflecţii neobişnuite pentru ştiinţele naturii. În ultimele decenii, deodată cu temele de cercetare ale psihologiei sau cosmologiei sunt abordate şi alte chestiuni, mai cuprinzătoare, cum ar fi conştiinţa umană, raportul dintre minte şi creier sau interpretarea teoriilor ştiinţifice. În legătură cu aceste chestiuni, sunt în atenţie întrebări mai vechi, referitoare la cunoaşterea lumii, la activitatea minţii sau la statutul ideilor şi conceptelor matematice în raportul lor cu realitatea. Contrar celor cu care ne-a obişnuit cercetarea ştiinţifică a lumii fizice, aceste ultime aspecte stau mai degrabă sub auspiciile subiectivităţii.

Drumul către cunoaşterea obiectivă a lumii, propus de ştiinţă, conduce, în mod neaşteptat, spre un teritoriu în care dezbaterea se referă totuşi la om. Din perspectivă teologică, situaţia aceasta este semnificativă. Viaţa omului nu se poate împlini prin descoperirea raţionalităţii lumii şi nici prin folosinţa resurselor ei, ci printr-un anumit fel de a fi. Situaţia nouă a ştiinţelor care se văd nevoite să se deschidă spre reflecţii metafizice sau hermeneutice indică, într-o perspectivă teologică, faptul că sfîrşitul căutărilor omeneşti, destinaţia mişcării lui prin lume, nu ţine de teritoriul gnoseologiei, ci de cel fiinţial.

În multe rânduri, şi în diverse forme, dialogul dintre religie şi ştiinţă face trimitere la o serie de rezultate ale ştiinţelor cu privire la limitele cunoaşterii, scoase la iveală de numeroasele cercetări din domenii precum fizica cuantică, psihologia sau cosmologia. Chestiuni precum teoremele de incompletitudine ale lui Gödel, incertitudinea lui Heisenberg sau cele care privesc graniţele care nu pot fi trecute cu uşurinţă în investigaţiile universului sunt invocate foarte des în dezbaterile ce privesc dialogul dintre religie şi ştiinţă. Toate aceste situaţii de cunoaştere, petrecute în teritoriile ştiinţelor, au determinat apariţia unor reflecţii noi, neobişnuite în aria ştiinţelor. Astăzi sunt în dezbatere nu doar teoriile ştiinţifice ca atare, ipotezele lor de lucru, conceptele ce intră în discuţie sau modalităţile concrete de verificare experimentală a predicţiilor pe care le fac teoriile, chestiuni aflate, de cele mai multe ori, în puterea consideraţiilor de ordin formal. Între timp, au intrat în dezbatere arii mult mai largi, situate cumva la graniţa ştiinţelor naturii sau în afara sferelor lor de competenţă, cum ar fi filosofia matematicii, filosofia fizicii sau a biologiei, conştiinţa umană, raportul dintre minte şi creier sau interpretarea teoriilor ştiinţifice, chestiuni în care rolul subiectivităţii devine mai pregnant. În aceste ultime chestiuni, nu mai avem de-a face cu definiţii univoce, cu demonstraţii absolut convingătoare sau cu dovezi experimentale de netădăgăduit. S-ar putea spune că demersul ştiinţific de evaluare critică a părerilor neîntemeiate cu privire la lume sfârşeşte în dezbateri care nu pot ocoli complet problema subiectului uman şi a interpretărilor sale referitoare la datele culese din lume.

Temeiurile lumii nu se văd prin abordarea ştiinţelor

S-a spus, cu un alt prilej, că efortul de a cuprinde lumea prin raţiune pare să ducă spre constatarea că "certitudinea cunoaşterii - fie în sensul de nemijlocire psihologică, fie în cel de adevăr logic sau de precizie completă a măsurilor - este de neatins" (1). Din perspectivă teologică, dificultăţile ce apar în evidenţierea suportului ultim al lumii fizice şi în fixarea unei descrieri exhaustive a structurilor energetice ultime ce alcătuiesc lumea sensibilă, limitările în cuprinderea întregii realităţi printr-o teorie formală, îngrădirile ivite pe drumul elucidării conştiinţei umane, graniţele logicii şi matematicii sau hotarul ce separă posibilităţile ştiinţelor de condiţiile iniţiale la Big Bang, toate aceste probleme-limită relevă de fapt că pentru omul inserat în lumea sensibilă, universul nu este comprehensibil doar prin efortul singular al raţiunii: "Baza ontologică fundamentală a umanităţii" nu poate fi scoasă la iveală şi "obţinută din interiorul lumii" (2).

Cu excepţia celor deveniţi sfinţi, omul nu poate cunoaşte în viaţa aceasta, scrie părintele Stăniloae, nici creaturile în mod deplin. "Ceea ce cunoaştem noi în cursul vieţii pământeşti, pe baza ordinii naturii, şi ceea ce înţelegem din ordinea vieţii spirituale umane şi chiar din actele mântuitoare dumnezeieşti referitoare la noi sunt numai raze obscure din cunoştinţa şi înţelepciunea mai presus de orice cunoştinţă şi înţelepciune ce puteam avea aici, cunoştinţă şi înţelepciune care ne conduc spre însuşirea lor deplină în unirea noastră viitoare cu Dumnezeu" (3).

Omul - fiinţă căutătoare de sens

Din perspectivă teologică, s-ar putea spune că dorinţa omului de a cuprinde tot mai multe înţelesuri vine din imboldul lui de a depăşi toate răspunsurile pe care le primeşte în lume pentru a găsi un fel de răspuns ultim, atotcuprinzător, care să lege cu sens toate experienţele lui de viaţă şi care să-i lămurească misterele propriei existenţe. Această căutare neobosită a omului îl înfăţişează drept "o fiinţă inteligentă şi căutătoare de sens, capabilă să primească în minte noi taine şi sensuri ale Universului şi ale existenţei" (4). În multe privinţe, preocupările omului pentru cosmologie şi pentru fizica lumii ar putea fi înrădăcinate în dorinţa psihologică de a înţelege propriile origini, adică "taina propriei naşteri biologice (5).

Mai general, marile întrebări ale ştiinţelor au rădăcini într-un alt abis omenesc, în nevoia de sens. În această chestiune, situaţia cosmologiei poate fi un exemplu. Omul împinge cercetarea lui până la marginile lumii şi până la începuturile ei pentru că îşi caută propriul sens. Cosmologia, spune Alexei Nesteruk, tinde să piardă rolul de "arheologie a universului fizic", dobândind mai mult caracteristicile unei "arheologii a spiritului aflat în căutarea fundamentelor propriei facticităţi" (6). Într-un mod asemănător, am putea spune că şi preocuparea pentru constituenţii elementari ai lumii, dar şi celelalte preocupări sunt înrădăcinate în imboldul de a lega multitudinea de date şi teorii ştiinţifice, într-o naraţiune cu sens, care să dea seama de existenţa lumii şi de rostul nostru în ea. În cauzele care se înlănţuie şi produc mişcarea lumii şi formarea lucrurilor ei, omul caută, în ultimă instanţă, să descopere cauzele care l-au adus pe el însuşi la viaţă şi cauzele care determină mişcarea lui întrebătoare prin lume şi prin istorie, ca şi cum acestea ar dezvălui sensul vieţii. Pe de o parte, potrivit lui Nesteruk, în aceasta s-ar putea vedea o anumită teleologie ascunsă a raţiunii, care provoacă o neîntreruptă "căutare cosmologică", ca "mod particular de împlinire a telosului" (7) (adică a a scopului ei). Pe de altă parte, felul cum este înţeleasă şi explorată ideea de finalitate prin căutările cosmologiei şi prin ştiinţe în general vădeşte o viziune mecanicistă şi deterministă despre lume, întrucât prin "condiţiile vieţii până la începuturile lumii", omul speră să explice taina existenţei lui, tot aşa cum prin intermediul unor "inevitabilităţi ale lumii" el crede că ar putea să rezolve teama de moarte (8).

Teorii descriptive şi experienţe de viaţă

Prin toate aceste rezultate s-ar putea vedea mai desluşit faptul că lumea nu poate acoperi toate nevoile omului. Dar nici lucrurile şi nici fiinţele necuvântătoare din lumea creată nu pot acoperi nevoia omului de a iubi şi de a fi iubit. Ele nu au viaţă sau, dacă au viaţă, nu au adâncimea omului, unicitatea lui, conştiinţa de sine, chipul personal. Întrucât într-o unire liberă se trăieşte iubirea, nevoia omului de comuniune prin iubire nu poate fi împlinită de lucruri. "Cu lucrurile, scrie Părintele Stăniloae, nu se realizează o unire la care să contribuie şi ele, căci ele nu au un plan liber, al profunzimii deosebit de planul suprafeţei, pe care să-l poată ţine ascuns în mod voluntar; şi deci nu se cere un progres spiritual în iubire, pentru a le cunoaşte această profunzime. Cu o persoană însă, trebuie să se unească o altă persoană în iubire, pentru a o cunoaşte din lăuntrul ei, aşa cum se cunoaşte ea însăşi, şi pentru a se îmbogăţi amândouă prin această cunoaştere" (9).

Aşadar, viaţa omului nu se poate împlini în descoperirea raţionalităţii lumii sau prin folosinţa resurselor ei, întrucât căutarea sensului şi experienţa iubirii, împlinirea acestor nevoi spirituale, solicită un anumit fel de a fi. Capătul căutărilor omeneşti, sfârşitul mişcării lui prin lume, nu este de ordin gnoseologic, ci fiinţial. Situaţia este cumva asimetrică: putem formula întrebări, cu ajutorul cuvintelor, cu referire la multe aspecte din lumea înconjurătoare sau cu privire la raporturile noastre cu ea, însă în multe cazuri întrebările par să nu vizeze un pachet de date sau anumite descrieri teoretice sau cuprinderi conceptuale, ci altceva mai cuprinzător, de ordin experienţial.

Creaţia - operă deschisă spre receptarea şi interpretarea omului

În acelaşi timp, demersurile ştiinţelor rămân fundamental legate de om. Luând împreună aceste două aspecte, s-ar putea spune că "esenţa ultimă a lucrurilor nu poate fi exteriorizată şi obiectivată prin ignorarea subiectivităţii umane", care, din perspetivă teologică, există, la rândul lor, în Dumnezeu" (10). În aceasta se vede faptul că abia omul este cel ce poate înţelege lumea, şi pe sine, ca fiinţă distinctă de lumea lucrurilor, pentru că a fost creat după chipul Celui necuprins, şi în vederea asemănării cu El. "Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipului şi asemănarea noastră. ş…ţ Şi a făcut pe om... Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Facerea, 2, 7). Toate acestea trimit la taina persoanei, care rămâne înafara cuprinderii ştiinţelor, oricât de mult s-ar lărgi teritoriile lor de lucru. Persoana nu este dezlegată de trupul biologic, şi nici de capacităţile extraordinare ale creierului, însă ea are un temei mai înalt, care le depăşeşte.

Creaţia nu se oferă cunoaşterii cu un sens preeminent, dezlegat de toate intenţiile noastre. Abia omul, între toate cele create, este făptura capabilă să experieze direct, prin simţuri şi să înţeleagă cu mintea ordinea, simetriile şi frumuseţea lumii sensibile, în formele lor variate, şi să pună părţile lumii într-o legătură a unităţii. Însă această lucrare se înfăptuieşte în mod liber. Numai omul simte nevoia să situeze frumuseţea şi unitatea lumii sub un sens mai cuprinzător.

Buna vieţuire a omului şi lucrarea celor bune în lume sunt posibile în Hristos

Omul este singura făptură care poate simţi că frumuseţea lumii create se cere "înmulţită" în relaţiile lui cu întreaga Creaţie, cu semenii şi cu Dumnezeu. Între toate făpturile, numai omul poate să împlinească viaţa lumii vii, prin viaţa lui spirituală, întrucât numai el este fiinţa vie, liberă şi înţelegătoare, ce poate experia şi înţelege viaţa ca dar nepreţuit, şi numai el poate să mulţumească, în mod liber şi conştient, Celui ce este Izvorul Vieţii. Numai omul, între toate făpturile create, poate să sporească ordinea lumii, prin imprimarea spiritul său întărit de harul lui Dumnezeu, în viaţa trupului său material şi în lucrările sale cu puterile lumii sensibile, şi prin acestea să extindă ordinea din spirit în întreg universul. Numai omul poate să vadă, în unitatea şi armoniile lumii, un îndreptar al gândurilor, intenţiilor şi faptelor sale, pentru realizarea unirii puterilor sale spirituale cu cele trupeşti, într-o armonie care să cuprindă şi lumea. Numai omul, între toate făpturile lumii create, poate să înţeleagă, în puterea minţii de a cuprinde mai mult decât simţurile, că drumul lui în lume trebuie să fie de la cele sensibile către cele inteligibile. Numai omul poate să vadă, în felul cum raţionalitatea lumii se împleteşte strâns cu frumuseţea şi unitatea ei, că mintea nu se va desfăta în mod deplin de cunoaştere, decât în iubirea faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. Numai omul, între toate făpturile, poate să simtă că toate cele din lume sunt date ca trepte pentru comuniunea dintre semeni şi a lor cu Dumnezeu, pentru că în El se împlinesc şi frumuseţea şi unitatea ei, şi frumuseţea şi unitatea şi viaţa lor, şi frumuseţea şi unitatea lor cu ea. Numai omul poate să experieze în lume şi să înţeleagă faptul că lucrurile sunt mai puţin adânci, mai puţin îmbogăţitoare decât semenii lui, şi că împlinirea vieţii lui trece prin experienţa comuniunii cu ei. Omul, între toate făpturile lumii văzute, este singurul ce poate resimţi faptul că lumea nu-i poate transmite toată puterea de care are nevoie pentru a-şi depăşi propriile slăbiciuni.

Omul este singura făptură, între toate cele din lumea văzută, care poate spori frumuseţea lumii, mai ales prin virtuţile sale, şi prin comuniunea cu semenii lui, prin ele imprimând şi mai mult în Creaţie harul lui Dumnezeu care germinează şi creşte frumuseţea spiritului său şi a întregii lumi şi care le face pe toate transparente frumuseţii negrăite a lui Dumnezeu.

Însă toate aceste minunate lucrări ale omului nu sunt posibile decât în Hristos. "Duhul dumnezeiesc, scrie părintele Stăniloae, răspândit în plenitudinea Lui din Hristos în oamenii care cred în el, întărind spiritul în ei, va face nu numai trupul lor deplin elastic şi transparent, ci şi natura cosmică" (11). Aşadar, Dumnezeu transfigurează, prin om şi împreună cu el, întreg Universul. El îl îndumnezeieşte pe om, pe măsura vieţuirii lui în lume potrivit poruncilor Lui, dar îndumnezeieşte şi lumea. Omul poate deci să sesizeze mai mult decât o face, prin simpla cercetare ştiinţifică sau inginerie, că frumuseţea creaţiei se cere împlinită, prin iubirea lui faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu. În iubire se împlinesc şi viaţa lui şi frumuseţea lumii, ca daruri şi invitaţii adresate omului, întrucât ele sporesc prin răspunsul lui şi prin îndeplinirea rolului său de coroană a creaţiei şi verigă de legătură dintre cer şi pământ, care îi uneşte polii şi îi înalţă frumuseţea.

NOTE

1 Patrick Suppes, Metafizica probabilistă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 186. "A aştepta ca teoriile să posede o formă tare de completitudine ar însemna a ne aştepta la prea mult. ş...ţ Din diversele exemple apare evident faptul că ne putem aştepta la forme slabe de completitudine în cazul unor teorii referitoare la sfere restrânse ale experienţei". Ibidem, p. 208.

2 Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 296.

3 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 171

4 Cf. "Dialogul dintre teologie, filosofie şi ştiinţă - o cale necesară de a înţelege viaţa. Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, la deschiderea simpozionului "Semnificaţia Universului şi valoarea vieţii umane - abordare teologică, filosofică şi ştiinţifică actuală", desfăşurat la Palatul Patriarhiei, Bucureşti, 14 mai 2009", publicat în cotidianul Ziarul Lumina, vineri, 15 mai 2009.

5 Alexei Nesteruk, op. cit., p. 365.

6 Ibidem, p. 66-67.

7 Ibidem, p. 370.

8 Ibidem, p. 227.

9 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 161.

10 Alexei Nesteruk, op. cit., p. 291.

11 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 279.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!