„Învăţaţi, mai întâi de toate, graiul iubirii“

Augustin Păunoiu, 14 Iulie 2008

În vremuri de indiferenţă faţă de viaţa creştină, când credinţa scade în sufletul creştinilor, Hristos nu lasă Biserica să se prăbuşească, ci, prin aleşii Săi, reaprinde în inimile oamenilor dragostea de Dumnezeu şi nădejdea în mila Lui. Sfântul Ioan de Kronstadt a fost, aşa cum i s-a prezis, stâlpul care a sprijinit Biserica creştină din Rusia, înainte de marea tragedie care a început odată cu Revoluţia din 1917.

Într-un sat sărăcăcios din gubernia Arhanghelsk, ce oferea celor ce vieţuiau aici un trai extrem de modest, s-a născut „cel ce avea să se facă cunoscut şi respectat în întreaga lume ortodoxă ca protoiereul Ioan de Kronstadt“.

Sfântul Ioan de Kronstadt a văzut lumina zilei la 18 octombrie 1829, în ziua de prăznuire a Preacuviosului Ioan de Rila, al cărui nume avea să-l poarte, şi, fiind slab şi plăpând, a fost botezat foarte curând. Pronia divină a rânduit să-şi petreacă primii ani într-un spaţiu care avea să-i marcheze întrega viaţă: satul de o sărăcie lucie, ce l-a pregătit pe viitorul preot spre conştientizarea slăbiciunii omeneşti, înconjurat însă de dealuri semeţe şi de un peisaj ce trimitea cu gândul la măreţia Ziditorului întregului Univers.

„Aici este Domnul!“

Tatăl său, dascăl la biserica din sat, îl lua adesea cu el la slujbe, iar mama era o pildă de devotament şi rugăciune statornică şi fierbinte. Astfel că, de mic, i s-a sădit în suflet dragostea faţă de cele ale lui Dumnezeu, această predispoziţie faţă de cele duhovniceşti având totodată şi rădăcini mai adânci: bunicul său făcea parte dintr-un lung şir de preoţi, ce se întindea pe durata a 350 de ani.

„Nu cred că vă puteţi închipui cât de mult am iubit Biserica: am iubit-o ca pe o mamă, am iubit-o aşa cum ne iubim ţara în care ne-am născut şi cum Îl iubim pe Dumnezeu. O iubeam cu o iubire care era însăşi viaţa şi sufletul nostru. Biserica era ceva mai mult decât un loc sfânt: era izvor de frumuseţe, de bucurii alese; ne oferea tot ceea ce aveam nevoie, nu duceam lipsă de nimic altceva“, mărturisea Ioan de Kronstadt. Copil liniştit şi interiorizat, el a fost fascinat îndeosebi de natură, mai ales de plante: „Fiecare firicel de iarbă, fiecare floare parcă ne-ar spune în şoaptă: «Aici este Domnul! Uitaţi-vă! Vedeţi cu câtă înţelepciune sunt alcătuite plantele şi Îl veţi recunoaşte în ele pe Dumnezeu!»“

În primii ani de şcoală, dificultăţile pe care le întâmpina la învăţătură nu le-a putut depăşi decât printr-o puternică rugăciune, prin care mintea i s-a luminat dintr-odată, şi a început să obţină rezultate din ce în ce mai bune. A absolvit mai apoi Seminarul Teologic primul din clasă.

Însetat de cunoaştere

Ivan Serghiev a intrat apoi la Academia Teologică din Sankt Petersburg în 1851, unde i s-a propus un post de copist, deoarece, murindu-i tatăl chiar în acelaşi an, familia rămăsese în grija sa. Era un student sârguincios; se ruga mult şi îşi petrecea timpul citind Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, fiind atras îndeosebi de scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur. Însetat de întâlnirea cu Dumnezeu, încerca totodată să-şi potolească şi setea de cunoştinţe: „Am o mulţime de cărţi, le citesc şi le recitesc, dar ele nu mă satură: mai jinduiesc cu duhul după cunoaştere, inima mea nu-şi află încă mulţumire, nu încetează să flămânzească“.

După absolvirea Academiei, o cunoscut-o pe Elisaveta Konstantinova, fiica protoiereului Nesviţki din Kronstadt, cu care s-a căsătorit în curând. A fost apoi hirotonit în locul socrului său, pe seama parohiei „Sfântul Andrei“ din aceeaşi localitate.

Acuzat că, prin milostenie, încurajează lenea

După hirotonie, părintele s-a dăruit total slujirii lui Dumnezeu şi semenilor. Săvârşea slujbele, ţinea predici şi stătea de vorbă cu credincioşii, le purta de grijă celor aflaţi în lipsuri şi suferinţe.

După câţiva ani, începe să săvârşească zilnic Liturghia, ca o necesitate a sufletului său. „În primii ani, nu săvârşeam Sfânta Liturghie în fiecare“, zi- scrie părintele Ioan. „De aceea mă şi simţeam slab duhovniceşte! Apoi, am început să mă împărtăşesc zilnic!“.

Ajutorul pe care îl acorda celor săraci a făcut să devină ţinta unor numeroase atacuri ale celor care îl învinuiau că, dându-le milostenie, îi încuraja să nu muncească. Conştient că doar eforturile sale nu pot face faţă nevoilor celor sărmani, el a propus întregii comunităţi, feţelor bisericeşti, militarilor, funcţionarilor, comercianţilor, orăşenilor de toate stările să se constituie într-o epitropie sau o asociaţie, după exemplul celor existente în unele oraşe, inclusiv în Sankt Petersburg, pentru ca, prin eforturi comune, să poată asigura un adăpost pentru săraci, un atelier cu diferite profiluri şi o şcoală de meserii. Este însufleţit de ideea de a organiza o „Casă a dragostei de muncă“, prin care întrezărea posibilitatea regenerării morale a multora.

Graiul iubirii

Părintele Ioan a desfăşurat şi o îndelungată activitate pedagogică. A predat, din 1857, la şcoala judeţeană din Kronstadt, iar din 1862, vreme de 27 de ani, la liceul din Kronstadt. Îşi educa elevii în spiritul dragostei de Dumnezeu şi de oameni: „Învăţaţi, mai întâi de toate, graiul iubirii, care este cel mai viu şi mai expresiv. Fără el, cunoaşterea limbilor străine nu vă va aduce nimic esenţial“. Pentru el, cultul divin era cel mai sigur şi mai convingător mijloc de educare a sufletului creştinului.

Era conştient de necesitatea asumării cu responsabilitate a rolului de dascăl. Iată ce spune referitor la nevoia unei temeinice pregătiri a celui care învaţă pe ceilalţi: „Atunci când îi înveţi pe propriii tăi copii sau pe copiii altora, fă din această lucrare o slujire dumnezeiască, învăţându-i cu osârdie, şi gândeşte-te mai întâi ce mijloace vei folosi pentru a le preda elevilor cunoştinţe clare, pe înţeles, pe cât posibil complete şi rodnice“.

Centrul vieţii sale îl constituia Sfânta Liturghie, „lumina sufletului nostru, nădejdea şi tăria noastră,“ cum spunea păstorul din Kronstadt, din care izvorăşte „forţa împotriva puternicilor noştri vrăjmaşi“, la care, primind Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului, dobândim veselia inimii, „lacrimi de umilinţă, evlavie recunoştinţă, îmbărbătare pentru jertfelnicie şi pentru nevoinţa dragostei, bucurie cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice“.

Atunci când oficia Sfânta Liturghie, la proscomidia săvârşită de Sfântul Ioan se adunau până la 5.000 de prescuri. Pomenea mii de nume ce ajungeau la el prin nenumăratele scrisori ce veneau din întreaga Rusie şi, de cele mai multe ori, neizbutind să le citească pe toate, se ruga zicând: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei care m-au rugat să mă rog pentru ei!“ În timpul săvârşirii ei, le spunea preoţilor împreună cu care slujea: „Ce bune sunt toate la noi, părinte! Mare lucru e această proscomidie! O întreagă lume e pe Sfântul Disc! Dar la alţii (n.r. creştini) nu e nimic asemănător. Ei n-au proscomidie! Priviţi, părinţilor! Iată-L pe Hristos! E aici, între noi, şi noi lângă El, ca Apostolii!“

Împărtăşea zilnic 300-500 de credincioşi

Mulţimea tot mai mare de creştini care participau la Sfânta Liturghie şi doreau să se împărtăşească îl punea în imposibilitatea de a-i spovedi în particular pe toţi. Mii de pelerini veneau din cele mai îndepărtate colţuri ale Rusiei ca să-şi descopere înaintea părintelui Ioan sufletele şi să dobândească iertare şi uşurare. Părintele Ioan citea rugăciuni de pocăinţă şi mărturisea aproape neîntrerupt de la ora 1 după-amiază şi până la 2 noaptea. Faţă de toţi penitenţii arăta o blândeţe şi o bunătate dumnezeiască, vărsând adeseori lacrimi împreună cu ei.

Deoarece numărul celor ce veneau să se spovedească ajungea zilnic la 150-300 de persoane, iar în Postul Mare acest număr creştea şi mai mult, părintele Ioan a primit, la cererea sa, permisiunea Sfântului Sinod de a recurge la spovedania publică, alături de cea particulară, pentru cei ce aveau de mărturisit lucruri deosebite.

Zilnic se împărtăşeau între 300-500 de credincioşi, iar în Postul Mare se împărtăşeau nu mai puţin de 3.000 de suflete. El scotea cinci agneţe mari de câte cinci kilograme fiecare şi patru sau cinci potire mari, tot de câte cinci litri fiecare, pe care le binecuvânta în acelaşi timp. În Postul Mare, se aflau pe Sfânta Masă în jur de 12 potire.

Glasurile celor ce l-au cunoscut dau mărturie de puterea rugăciunii marelui nevoitor: multe erau vindecările ce aveau loc cu ajutorul rugăciunilor sale, fie în prezenţa, fie în absenţa sa, şi mai ales după spovedire şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, astfel că faima sa de rugător-taumaturg s-a răspândit încă din vremea vieţii sale.

A trecut la Domnul la 20 decembrie 1908, încredinţându-şi duhul în mâinile Domnului în al optzecilea an al vieţii sale.

Prin slujirea sa plină de râvnă, prin rugăciunea sinceră şi evlavioasă, prin deschiderea faţă de nevoile oamenilor, ale căror inimi le întorcea spre bine, Sfântul Ioan a dat mărturie, prin cuvânt şi prin faptă, dar mai ales prin întreaga sa viaţă de sfinţenie, despre însemnătatea preoţiei şi de lucrarea de căpetenie pe care o săvârşeşte preotul spre sfinţirea celor cărora le slujeşte: Taina Sfintei Euharistii.

Pilda vieţuirii sale ne arată că, pentru cei ce-şi deschid sufletele lucrării Duhului Sfânt, calea spre sfinţenie, spre unirea întru dragoste, care stă la temelia Bisericii, este deschisă tuturor.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!