Patristica
Învăţătura despre rugăciune

Învăţătura despre rugăciune

Conf. Constantin Băjău, 11 Martie 2015

În învăţătura Sfântului Simeon despre rugăciune aflăm multe lucruri folositoare şi de actualitate, chiar dacă ele au fost adresate mai ales monahilor, pe care acesta îi îndruma şi forma. Cuvintele sale fac referire în general la dreptmăritorii creştini, iubitori de post, rugăciuni, privegheri şi slujbe.

Desigur, Sfântul Si­me­on Noul Teolog se arată a fi exigent în primul rând faţă de ascultătorii săi - mo­nahi, cărora le cerea să în­de­­plinească cu stricteţe reguli de penitenţă, care să se tran­s­for­­­me în acte de profundă vie­ţu­i­re duhovnicească. Iar aceste în­drumări rămân mereu vala­bi­­le prin autenticitatea şi ori­gi­na­­litatea lor, dar mai ales prin fo­losul pe care îl aduc tuturor iu­bitorilor de rugăciune. Ca un a­­devărat teolog al rugăciunii, el nu putea vorbi despre a­ceas­ta decât în concordanţă cu în­vă­ţătura Sfintei Scripturi şi a Bi­sericii şi decât din propria ex­pe­­rienţă şi trăire. Pentru el, ru­gă­ciunea este mijlocul cel mai im­portant şi eficient prin care o­mul intră în comuniune cu Dum­nezeu. De aceea, el a ur­mă­rit toată viaţa această co­mu­­niune, pentru ca să-L cu­noas­că pe Dumnezeu în modul cel mai direct posibil.

Aspectul practic are priori­ta­­te, căci Sfântul Părinte ne vor­beşte despre ceea ce simte şi tră­ieşte atunci când se roagă, des­pre ceea ce ştie din momentul ridicării minţii, inimii şi su­fle­tului către Dumnezeu şi a în­tâl­nirii lui cu Acesta prin ru­gă­ciu­ne. Astfel, sufletul do­bân­deş­te „luminarea dumne­ze­ias­că a Duhului Sfânt“ (Cateheza a XXVI-a, în vol. Sfântul Si­me­on Noul Teolog, Scrieri, partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2003).

Statura şi comportamentul credinciosului la rugăciune

Pornind de la lucruri simple, le­gate de modul cum trebuie să ne rugăm, observăm cât de ma­re atenţie acordă acestor factori ex­terni, care ajută la îm­pli­ni­rea scopului rugăciunii. În­ce­pând cu ţinuta exterioară a cor­pu­­lui, Sfântul Simeon îi în­deam­nă pe participanţii la ru­gă­ciune şi la sfintele slujbe să se concentreze fizic şi psihic, res­­pectând o bunăcuviinţă a tru­pului, a membrelor lui, prin­tr-o poziţie decentă, liniştită şi ne­mişcată, precum şi a ochilor, pen­tru ca privirea să nu fie sus­trasă de alte lucruri lu­meşti. Mai presus de toate, ini­ma să se înalţe spre ceruri, spre Dumnezeu, chemând de a­co­lo, de sus, cu lacrimi şi cu sus­pine, milostivirea Sa. „Stai, zi­ce el, adunându-ţi gândurile şi nelăsându-le să hoinărească alt­undeva, strânge-ţi mâinile, u­­neşte-ţi deopotrivă picioarele ne­clintite… şi închide-ţi ochii, ca să nu mai vadă altceva şi să nu se risipească mintea, iar min­­tea şi inima înalţ-o la ce­ruri, che­mând de acolo mila lui Dum­nezeu cu lacrimi şi suspi­ne.“

Se arată modul cum trebuie să se roage în sfântul locaş ori­ci­ne s-a „dezbrăcat de omul cel pă­mântesc, împreună cu cugetul lui şi s-a îmbrăcat prin hai­na monahală în omul ceresc“. În biserică, atenţia creştinului se cuvine să fie îndreptată numai la psalmodiere şi la citirea dum­nezeieştilor Scripturi, atât pe cât este posibil, spre a nu lă­sa să treacă în deşert nici unul din­tre cuvintele ei. Şi, cu că­in­ţă şi smerenie, acesta să nu ia­să de la slujbă până nu se în­che­ie ultima rugăciune (Cate­he­za a XXVI-a).

O atenţie mare este acordată e­­fortului de concentrare, pentru ca rugăciunile să nu treacă fă­ră folos, fără efecte vizibile, cum sunt lacrimile, îndeosebi în timpul slujbei. Se doreşte să se formeze din aceasta o de­prin­­dere. Concentrarea se refe­ră la întregul corp, ale cărui mem­bre ajută la ridicarea min­ţii şi inimii omului spre cer, că­tre Dumnezeu în Treimea Per­soa­nelor Sfinte.

Conţinutul rugăciunii după Sfântul Simeon Noul Teolog

Conţinutul rugăciunilor este a­decvat şi corespunde fiecărui I­postas divin în parte. Sunt ru­gă­ciunile trinitare. Sfântul Si­me­on zice: „Atunci când suntem înălţaţi la Dumnezeu Ta­tăl de către Duhul, Care ne înal­ţă împreună şi El prin Cu­vân­tul, şi ne întindem spre El mâi­nile şi ochii, zicem: «Tatăl nos­tru...»… Iar când în Duhul Ca­re dă înţelegere venim la Fiul… să-I aducem rugăciuni­le, spunem: «Fiule Cel Unul-Năs­cut, Cuvinte Cel împreună-veş­nic al lui Dumnezeu şi Ta­tăl, Unul din Cel Unul, Dum­nezeu din Dumnezeu, fără de în­ceput, din Cel ce este fără de în­ceput, veşnic din Cel veşnic, fă­ră de sfârşit, din Cel fără de sfâr­şit, lumină din lumină, via­ţă din viaţă…, ai milă de pă­ca­te­le noastre!». Tot aşa, che­mând pe Duhul Sfânt, spunem: «Du­hule Sfinte, Care purcezi ne­rostit din Tatăl, Care vii la noi cei credincioşi prin Fiul, Du­hule al vieţii şi al înţelegerii, Du­hule al sfinţeniei şi al de­să­vâr­şirii…, vino şi te sălăş­lu­ieş­te şi rămâi întru noi…, prefă şi lu­minează inimile noastre!»“ (Al treilea discurs teologic, în vol. Sfântul Simeon Noul Teo­log, Scrieri, partea I, Ed. Dei­sis, Sibiu, 2001).

Această rugăciune, cu un pro­fund conţinut dogmatic, tri­ni­tar, hristologic şi pnevmato­lo­­gic, solicită credinciosului con­centrare. Ea îi oferă totoda­tă elan, îl lansează spre Dum­nezeu Tatăl, prin lucrarea Du­hu­lui, Care îl ajută să se înalţe prin Cuvântul, Fiul, ce îi dă mai multă încredere şi curaj. Iar creştinul, în această înăl­ţa­re către Tatăl, nu este singur. Şi nu este numai cu sufletul, ci şi cu trupul, cu întreaga sa fi­in­ţă, zicând: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri...“

O asemenea rugăciune îl fa­ce pe credincios să fie conştient de modul cum trebuie să se roa­ge, ştiind cui I se închină. Prin ru­găciune, la Sfântul Simeon, dog­ma creştină nu rămâne nici­­decum o simplă cunoaştere te­o­retică a unui adevăr de cre­din­ţă, ci devine o mărturisire şi o trăire a acestui adevăr, în ca­re creştinul se implică cu toată fi­inţa sa.

Rugăciunea către Mântuitorul Hristos

Rugăciunea este adresată fie­cărei Persoane, privită nu i­zo­lat, ci într-o relaţie treimică. De­sigur, cele mai multe ru­gă­ciuni sunt adresate Domnului nos­tru Iisus Hristos, Mân­tui­torul lumii, Care S-a întrupat, S-a făcut om. Noi ştim multe din Sfintele Evanghelii, despre lu­crarea şi faptele Sale mântui­toa­re, iar în rugăciune, lucra­rea Sa este percepută ca fiind me­reu actuală. Rugăciunea că­tre Domnul nostru Iisus Hris­tos are profunde temeiuri scrip­tu­­ristice. Cuvintele adresate Lui sunt în gura celui care se roa­gă ca un balsam, dându-i în­­credere în tot ceea ce cere cu cre­dinţă. Cuvintele Lui din Sfân­ta Evanghelie devin glasul creş­tinului care se roagă. De a­ce­ea, Sfântul Părinte uneşte e­for­turile sale ascetice cu cuvin­te­­le rugăciunilor, în centrul că­ro­ra este Hristos Domnul, de la Ca­re începe viaţa sa mistică, pri­mind revelaţii dumnezeieşti.

Ţinta rugăciunii, spune Sfân­tul Simeon, este nu doar ier­ta­rea păcatelor, ori câş­ti­ga­rea mi­lei lui Dumnezeu, sau al­te bi­ne­cu­vântări, ci dobândirea lu­minii dumnezeieşti, care se îm­plineşte printr-o rugăciune continuă şi pen­tru care se cere multă insis­ten­­ţă din partea omului.

Importantă este mai ales ru­gă­ciunea lui Iisus: „Doamne, Iisu­se Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieşte-mă!“. Ea îşi are ori­ginea în rugăciunile tai­ni­ce, men­tale, rostite sub forma u­nei che­mări lăuntrice (fără glas), re­petată de multe ori, cu in­sis­ten­ţă şi pentru o mai pro­fun­­dă in­teriorizare. Se face în­de­osebi sea­ra, continuând până noap­tea târ­ziu în linişte, în chi­lia mona­hului, sau singur în ca­meră, în­tr-o atmosferă inti­mă, ca şi cum Dumnezeu este pre­zent, ne as­cul­tă şi ne în­so­ţeş­te în ru­gă­ciune. Este o ru­gă­ciu­ne care pre­su­­pune mari efor­turi din partea tru­pului, fă­ră ca vreun mădular să facă nici cea mai mică miş­ca­re. În­cât omul rămâne nemişcat, ca o sta­tuie, sau ca un duh (Ca­te­­he­za a XXII-a).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!