Învierea din morţi a Domnului, Lumina sufletelor noastre

† CORNELIU

prin harul lui Dumnezeu,

Episcop al străvechii Episcopii a Huşilor,

Slujitorilor Mântuitorului Iisus Hristos, din parohii şi mă­năs­tiri, precum şi tuturor or­to­doc­şi­lor creştini: Har, bucurie şi milă de la Biruitorul morţii, iar de la noi, nezdruncinată măr­­turisire!

Hristos a înviat!

Întru târziul nopţii şi spre începutul zilei Domnului, aşteptând tainic după zile de osteneli ale Postului Mare pe calea spre împărăţia veşnică a lui Dum­ne­zeu, ieşind vestitorul Învierii cu lumina ce inundă întunericul, ne îndeamnă pe toţi: „Veniţi de primiţi lumină! Lumina lui Hris­tos luminează tuturor!“. Din acest moment, totul se um­ple de lumină, bucurie şi biru­in­ţă a Vieţii, pentru că Domnul nos­tru a biruit moartea, înviind din mormânt. Deodată, teama în­tunericului, nesiguranţei, în­do­ielii şi a şovăielii dispare. Viaţa biruieşte pentru totdeauna pute­rea morţii şi a întunericului. Toţi ieşim din sfintele biserici şi afa­ră, în prezenţa întregii lumi, as­cultăm vestea cea plină de bucu­rie şi viaţă a Sfintei Evan­ghe­lii: „Ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi, nu este în mormânt, ci a în­viat, aşa cum a spus mergeţi şi ves­tiţi tuturor Învierea“ (Luca 24, 5-7).

Această Sfântă şi unică zi a fost precedată de cea mai cum­plită şi de neimaginat dramă a suferinţei, trădării, părăsirii, ui­tării, urii, a lacrimilor, sângelui, setei şi arşiţei, care-I uscase gu­ra Mântuitorului nostru, înse­tând după mântuirea noastră. El varsă lacrimi de sânge, ru­gându-se înainte de Pătimirile Sale mântuitoare, cunoaşte şi ac­ceptă umilinţa, batjocorit, „ju­decat şi condamnat fără nicio vină“ (1 Petru 1, 19), asumându-şi firea noastră prin Întrupare, merge de bunăvoie spre pătimi­rea cea înfricoşătoare: „Întristat este sufletul Meu până la moar­te“ (Matei 26, 38), gustând paharul amar al morţii „fiind zdrobit prin suferinţă, dându-şi via­ţa Sa pentru iertarea păcatelor noastre“ (Isaia 53, 10).

Sfântul Evanghelist Matei relatează faptul că atunci când pe Cruce Domnul nostru moare pentru noi, „iată catapeteasma templului din Ierusalim s-a rupt în două, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat“ (Ma­tei 27, 51-52). Prin moartea Lui, Mântuitorul nostru desfiinţează prăpastia ce separă pe omul căzut de Dumnezeu, Izvorul vie­ţii, iar Legea cea veche cu tot ce­remonialul ia sfârşit.

Moartea este biruită, lacrimi­le suferinţei şi ale despărţirii se pre­fac în bucuria nădejdii vieţii veş­nice. În centrul credinţei noas­tre este Crucea şi Învierea, moartea şi viaţa, suferinţa şi bucuria: „Iată, a venit prin cruce, bucurie la toată lumea, pentru că toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt, din moarte la viaţă, de pe pământ la cer, Hristos – Dum­nezeu ne-a trecut pe noi“ (Cântarea a III-a din Canonul Sfintelor Paşti).

Întreaga creaţie este prinsă în această mişcare eliberatoare, de la suferinţă spre bucurie, de la moarte la viaţă, de la umilinţă la biruinţă. De aceea, Biserica noastră vesteşte Învierea, în auzul întregii făpturi, deşi în­tu­neric, toţi având în mâini lu­mâ­narea purtătoare de lumină vestim viaţa, bucuria, ca­lea, Ade­vă­rul pe care l-am cu­nos­cut prin biruinţa Mântuito­rului nostru. „Eu, Lumină, am venit în lu­me, ca tot cel ce crede în Mine, să nu rămână în întune­ric“ (Ioan 12, 46), prin taina Învierii am cunoscut calea luminii şi a vieţii: „Iar voi sunteţi popor al lui Dumnezeu ca să vestiţi în lume, bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lu­mina Sa cea minunată“ (I Petru 2, 9).

„Poporul care locuia în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce erau în latura şi umbra mor­ţii, lumină le-a strălucit“ (Isaia 9, 1). Întunericul, piatra mor­mân­­tului, durerea morţii nu au avut putere asupra lui Hris­tos. „De voi şi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti“ (Ps.  22, 4), „că la Tine este izvorul vieţii, întru lumea Ta vom vedea lumină“ (Ps. 35, 9).

Hristos Mântuitorul şi-a asumat un trup „supus morţii“, îl preface prin moartea Sa în trup de slavă, eliberat de legile fizice ale acestei lumi, liber de spaţiu şi timp, străbate uşile încuiate, dar rămâne real, se lasă văzut, experimentat, atins: „Ve­deţi mâinile şi picioarele Me­le, pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, aşa cum Mă vedeţi pe Mine a­vând“ (Luca 24,39). „Întâiul şi cel născut din morţi“ (Colos. 1, 8), Cel Înviat se arată mărturisindu-se ca Stă­pân al vieţii şi al veacului viitor fă­ră sfârşit: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată sunt viu, în vecii vecilor, am chei­le morţii şi ale iadu­lui“ (Apoc. 1, 17-18). „Mântui­to­rul nostru prin Învie­re are toată puterea în cer şi pe pă­mânt, toa­te prin El au fost crea­te şi toate în El sunt aşe­zate“ (Colos. 1, 17).

Iubiţi fraţi şi surori, mărtu­risitori ai Învierii,

Credinţa noastră vie şi a­devărată ne dă puterea aştep­tă­rii învierii morţilor şi înce­pu­tului vieţii fără de sfârşit. În realitatea zilnică în care omul de astăzi este supus atacului rău­lui, al suferinţelor incurabile, al morţilor năprasnice, taina Învie­rii Domnului ne dă puterea bi­ruinţei păcatului şi morţii. Omul nu a fost creat pentru moarte şi dispariţie, ci pentru viaţă şi nemurire. Alegerea şi neascultarea lui faţă de Dumnezeu au adus în lume „plata păcatului, care este moartea“ (Rom. 6, 23). În ciuda progresului tehnic, informaţio­nal, nefericitul om contemporan încearcă prin toate mijloacele să depăşească hotarul morţii şi al mormântului.

În succesul limitat al medici­nei moderne, prin inducerea fal­să şi perversă a ideii că omul poate şi stăpâneşte totul, în faţa dra­mei ul­time a nefericitului om, ca­re este necredinţa şi separarea de Dumnezeu, moartea a de­venit prezenţa de netăgăduit a vieţii noastre. Noi venim în a­ceastă lu­me pentru a gusta paharul mor­­ţii care este inevitabil, care va aşeza pe fiecare la locul ce-l merită, primindu-şi răsplata fap­telor şi atitudinilor sale. În fa­ţa îndoielilor, a nesiguranţei, in­di­fe­­renţei izvorâte din necre­dinţă, o­mul a ajuns obiectul experimen­telor altora ce-l stăpânesc, cu multe idealuri false şi perverse.

Zilnic ne confruntăm cu ur­mările căderii din harul mântui­tor al credinţei şi al vieţii. Totul as­tăzi a devenit nefiresc, nerecunoştinţa, lipsa de compasiune, relativismul şi subminarea Bise­ricii, care ne învaţă că Hristos a murit pe cruce pentru a distruge răul, suferinţa şi mai ales moar­tea (I Corint. 15, 26), fac ca atitudinea generală şi comportamen­tală a creştinilor ortodocşi de oca­zie şi din întâmplare să fie u­na distructivă şi contraproductivă.

În această stare, ne între­băm: mai au creştinii ceva de măr­turisit lumii de astăzi? În condiţiile actuale ale distrugerii, compromiterii, insultei, calomniei, urii cultivate, bazate pe minciună împotriva Bisericii şi slujitorilor ei, tensiunile între vechi şi nou, astăzi şi mâine, timp şi ieşire din timp, indi­fe­ren­ţă şi problematizare, aştep­ta­rea În­vi­e­rii şi a vieţii, devine programul de viaţă şi mărturisire a creş­­ti­nului conştient că e mărtu­ri­­sitor al Învierii şi purtător al luminii în întunericul acestei lumi.

Bolnav de păcat, care este îndepărtare şi refuz conştient de Dumnezeu, omul nu se poate vindeca prin puterile proprii. Niciodată un medic chirurg nu-şi va face singur operaţia necesară vindecării proprii! De a­ceea, Mântuitorul acceptă, El, Cel drept, să moară pentru noi cei răi şi nedrepţi, Paştile nostru, al creştinilor ortodocşi, de­vi­nind trecere de la suferinţă spre bucurie, de la moarte spre viaţă.

„Prin Sfânta Taină a Bote­zului ne-am dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptelui lui, şi ne-am îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit prin dreaptă credinţă şi fapte bune mântuitoare“ (Colos. 3, 9-10).

Nimeni nu se poate numi creş­­tin ortodox fără a experi­men­­ta personal prezenţa Mân­tu­i­­torului Iisus Hristos Cel în­viat în taina credinţei, unită cu rugăciunea, participând la Sfân­ta Liturghie şi purtând cu el pa­cea izvorâtă din mormântul În­vie­rii. Dumnezeu Omul Hristos este Cel ce vine spre noi, vo­ieş­te „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Tim. 2, 4), coboară în iadul zilelor noastre, prezent mai mult ca niciodată în istoria lumii, ne invită să-l recunoaş­tem şi să-L descoperim, aşa cum L-au cunoscut cei doi ucenici la tai­na împărtăşirii cu Trupul şi Sân­gele Său: „Inima lor rece pe ca­lea către Emaus a devenit ar­ză­­toare în faţa vieţii care îi înso­ţea pătrunzând în taina gus­tării spre viaţă şi nemu­rire“ (Luca 24, 16).

Ce sens mai are tot progresul lumii, televizorul, computerul, informaţia agresivă şi perversă, fără credinţa în Înviere? Noap­tea Învierii antrenează şi măr­tu­riseşte viaţa: Hristos a înviat! Pentru aceasta trăim, existăm, noi nu credem numai pe baza mărturisirii istorice ale altora, ci avem convingerea că El a înviat, iar împărtăşindu-ne din El, Iz­vorul vieţii, mărturisim viaţa şi puterea ei.

Sărbătoarea aceasta mare şi fără egal, Paştile Domnului, îl face pe fiecare creştin să intre întru bucuria Domnului Său: „Cu dor am dorit să rămân cu voi acest Paşti, mai înainte de patima mea“ (Luca 22, 15).

Cel Înviat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos este aici şi bate la uşa sufletelor noastre: „Iată, Eu stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20). „Cel uitat, cu ochii plini de du­rere, părăsire şi suferinţă să se bucure, căci Învierea Domnului îi aduce lumina cea veşnică şi nepieritoare. Noi aşteptăm un cer nou şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea“ (II Petru 3, 13); dacă am înviat din păcat prin taina sfintei pocăinţe care presupune înnoire şi schimbare, atunci când Domnul se va arăta venind cu putere mul­tă, „atunci şi noi împreună cu El ne vom arăta întru slavă“ (Colos. 3, 14), „Dumnezeul nostru strălucit va veni“ (Ps. 49, 3), Judecător al celor vii, care au umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, toţi care au purtat crucea ca jugul „vor străluci ca soarele“ (Ma­tei 13, 43); călcând cu moar­tea Lui moartea noastră, ne cheamă astăzi la curăţirea inimilor, prin trăirea tainei Învierii şi a împlinirii binelui.

Nu ne temem de moarte, ci a­vând credinţa în Înviere, măr­tu­risim lumina şi ne îmbrăcăm cu veşmintele omului înviat. „De ce ne temem? Spuneţi-mi! Nu au­ziţi Cuvântul Domnului care zi­ce: Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului, şi de s-ar împotrivi întregul univers, eu am acest Cuvânt: Iată, zidul meu de apărare, ajutorul meu. Hristos a înviat, este cu mine şi cu noi toţi, de cine ne vom teme?“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia înainte de exil. Patrologia Greacă, col. 1-2).

În lumina Învierii aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, cerul cel nou şi pământul cel nou.

Hristos a înviat!

Către El, Dumnezeul cel veşnic înviat din morţi, fierbinte, mereu rugător şi doritor de mântuirea noastră, a tuturor!

† CORNELIU

EPISCOPUL HUŞILOR