Theologica
Învierea Domnului, singurul început adevărat

Învierea Domnului, singurul început adevărat

Dumitru Horia Ionescu, 16 Aprilie 2014

Ca în fiecare an, ca în fiecare primăvară, intuiesc Noaptea Sfântă de Înviere ca fiind semnul unui posibil început, important, fundamental, dar greu de realizat. Ştiu de mult că înnoirea ar trebui să se petreacă în sensul profund al termenului, mult mai mult decât simpla evadare, superficială, din rutină şi grijile cotidiene. Mai ştiu că această chemare este simţită de noi toţi, o intuim în căldura care ne mângâie faţa, venită din luminiţa firavă a lumânării pe care o strângem în mână cântând „Hristos a Înviat“.

Ne-a fost frig, am simţit îngheţul vântului care bântuie noaptea, ne-am temut şi ne-a fost greu să ne ferim de toate cele ascunse în întunerec. Dar atunci când preotul ne cheamă să luăm lumină, totul se schimbă, imediat şi deplin. Lumina înseamnă viaţă. Abia acum, în noaptea sfântă a Învierii Domnului, definiţia capătă un caracter irevocabil şi substanţial. Ne-a fost frig, acum ne încălzim, nu am văzut nimic şi ne-am temut, acum suntem la adăpost şi siguranţă. Primim o simplă luminiţă, o flacără care pâlpâie neliniştită din ceara lumânării. De noi depinde dacă lăsăm vântul şi frigul să ne-o stingă, sau dacă ne îngrijim să o păstrăm şi să o punem la adăpost. Protejând-o, ea ne încălzeşte şi ne luminează tot mai intens. Iar dacă o dăm mai departe, altora, dispare tot întunericul lumii. Lumina sfântă este semnul schimbării, al drumului pe care ar trebui să pornim de astăzi, din ziua Sfintelor Paşti.

„Că şi Fiul omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru cei mulţi“ (Marcu 10, 45). S-a spus şi se va mai spune: Iisus Hristos nu a vrut să scrie cărţi ce traversează timpurile, nici nu a întemeiat academii, asemenea învăţaţilor din Grecia antică, despre care aflăm în manuale sau învăţăm de la profesori iluştri. Dar oare aceia care au întemeiat şcoli şi curente de gândire nu sunt oameni care pot fi slabi, indiferent de puterea lor intelectuală, suportând cu greu povara succesului efemer şi a slavei deşarte? Iisus Hristos nu avea nici un motiv să fie asemenea filosofilor şi să conducă o şcoală unde se specula teoretic, la nesfârşit, despre rostul lumii. „În esenţă se mărturiseşte deci că Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, şi prin Întrupare s-a realizat uniunea ipostatică, sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti, adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos“ (Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, pag. 36). Voia Domnului se împlineşte în Persoana lui Iisus Hristos cu o intensitate deosebită, dar pe care o putem intui cu ajutorul de la Dumnezeu. Iisus Hristos a venit pentru noi, pentru reabilitarea condiţiei noastre umane. Pentru ca să nădăjduim viaţa veşnică, pentru ca să ajungem la maturitatea prin care să înţelegem că rostul nostru în lume este să fim lângă Dumnezeu, ca adevăraţi şi demni fii ai Săi. Orice speculaţie filosofică, orice încercare empirică de a găsi o altă esenţă sau definiţie devine efemeră şi lipsită de sens.

Iertarea trebuie înţeleasă ca ajutor pentru a nu mai greşi

Începutul de care vorbeam este posibil doar printr-un gest de curaj - să fim cinstiţi cu noi înşine în faţa unui prim adevăr fundamental: omul a greşit în faţa lui Dumnezeu, omul s-a umplut de vinovăţie şi trebuie să plătească pentru răscumpărarea greşelilor sale. Un filosof ar putea specula că Dumnezeu, în virtutea dragostei pe care ne-o poartă, ar trebui să ne ierte necondiţionat pentru tot ceea ce am făcut şi vom face. Ar trebui să beneficiem de o clemenţă care, dacă e divină, ar fi absolută, desăvârşită şi nesfârşită. Să fie o iertare fără discernământ temelia legăturii noastre cu divinitatea? Dumnezeu nu a creat omul doar pentru a-l ierta fără noimă, superficial, dintr-o simplificare sfâşietoare şi absurdă a dragostei Sale faţă de noi. Iubirea, cu atât mai mult cea dumnezeiască, nu înseamnă indiferenţă. Ar fi îngrozitor şi inutil dacă Dumnezeu ne-ar fi creat pentru ca apoi să ne lase singuri, nepăsându-I de noi, de greşelile sau de pocăinţa noastră, cum la fel de insuportabil şi absurd este conceptul filosofic al unui Dumnezeu care devine gelos sau invidios pe oameni. Indiferenţa şi invidia sunt semnele slăbiciunii noastre, ale pierderii sensului adevărat al existenţei, sens primit în dar de la Dumnezeu. Filosofia, în joaca ei formală, uită că legătura dintre Dumnezeu şi om poartă pecetea sfinţeniei, a dorinţei şi a stăruinţei omului de a se împotrivi celor rele. Sfinţenia nu este un demers teoretic, o abordare scolastică prin care teologia caută să se deosebească de filosofie. Sfinţii există, sunt reali şi avem mărturia lor, trăirea lor. Prezenţa acestora printre noi este dovada dragostei pe care Dumnezeu ne-o poartă, curată şi atentă, iertătoare, dar plină de învăţăminte. Iertarea trebuie înţeleasă ca ajutor pentru a nu mai greşi, pentru a fi mai buni, pentru a înţelege că suntem chemaţi la viaţa nouă, cea adevărată. Iertarea lui Dumnezeu ne redă libertatea de a alege binele, prin credinţă şi fapte bune. Din acest motiv, Iisus Hristos nu poate fi un filosof, pentru că învăţătura Sa ni-L descoperă pe Dumnezeu şi, încă mai important, prin Jertfa Sa suntem readuşi din nou lângă Domnul.

Victoria lui Hristos asupra morţii ne aduce Raiul aproape

Dacă iertarea Sa ar fi doar un gest formal, ne-am putea întreba de ce nu i-ar fi iertat şi pe primii oameni, lăsându-i mai departe în Rai, neascultători şi superficiali. Dumnezeu a hotărât oamenilor Raiul, ca o apoteoză a legăturii dintre El şi aceştia, ca semn al dragostei pentru ei, care nu poate fi exprimată în cuvinte, fiind dincolo de ele şi dincolo de cele mai frumoase sentimente prin care noi credem că înţelegem dragostea. Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii din Rai să fie demni de dragostea Sa, să o înţeleagă şi să o adâncească prin mijloacele lor. Neascultarea primilor oameni este radicală, exprimată prin refuzul de a-I răspunde Domnului şi de a-L înţelege. Şi aceasta când primiseră totul şi toate de la El. Primii oameni n-au ştiut ce înseamnă dragostea de Dumnezeu. Dureroasă lipsă de discernământ, de maturitate şi de înţelegere pentru menirea lor. Greşeala lor este imensă şi nu avea cum să fie iertată, trecută cu vederea, minimalizată. O iertare ar fi năruit sensul divin al vieţii, totul s-ar fi prăbuşit sub povara unei lipse absolute de coerenţă. Dar n-a fost aşa. Pierderea Raiului, imposibilitatea oamenilor de a-şi mai înţelege rostul, întunericul minţii, păcatul, toate sunt pedepse pe măsură.

„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi. Şi toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat nouă slujirea împăcării“ (II Corinteni 5, 17-18). Noi am primit iertarea prin jertfa Fiului pe cruce, fiind restauraţi din păcatul vechi. Fiul Domnului învinge moartea, ca om adevărat. De acum sfârşitul vieţii noastre pământeşti nu mai este un hotar sau o barieră care să ne despartă de Dumnezeu. Hristos a şters păcatele noastre prin suferinţă, iar victoria Sa asupra morţii ne transformă radical în potenţiali locuitori ai Raiului. Strădania pentru a ne mântui este o alegere liberă a noastră, pe care o decidem ca oameni din nou liberi, puternici, prin Hristos. Din acest motiv, luptând pentru viaţa veşnică, avem discernământul de a înţelege iubirea dumnezeiască. Şi în această duminică de sărbătoare se cuvine a nu uita: să ne temem de greşelile noastre şi să încercăm să ne ferim de ele, ca şi de orice ispită sau slăbire a credinţei. Doar aşa se întrevede un nou început, la care suntem chemaţi în Duminica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!