An omagial
Învingătorii iau totul: Pacea de la București (1918)

Învingătorii iau totul: Pacea de la București (1918)

Prof. Ioana Ionescu, 22 Aprilie 2018

Luna aprilie a anului 1918 a reprezentat o adevărată „coroană de spini" pentru români, în contextul în care țara noastră se pregătea pentru negocierile unei păci dezastruoase. În situația în care vara anului 1917 (luptele de la Mărăști-Mărășești-Oituz) a fost prolifică din punct de vedere al rezistenței în fața inamicului (Puterile Centrale: Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria, Imperiul Otoman), sfârșitul ace­luiași an îi găsește pe români în imposibilitatea de a mai continua războiul și de a cere semnarea armistițiului. Toate acestea, pe fondul ieșirii Rusiei din război (membră a alianței militare Antanta, alături de Anglia, Franța, România), dată fiind schimbarea regimului politic și, implicit, a discursului oficial.

Rusia se transformase, în urma Revoluției din octombrie 1917, din imperiu în republică bolșevică și nu și-a mai îndeplinit obligațiile de război (prin parafarea armistițiului de la Brest-Litovsk, 22 noiembrie 1917). Oamenii politici români și militarii au avut de luat una dintre cele mai grele decizii pentru țară: capitularea, prin semnarea Ar­mistițiului de la Focșani din noiembrie 1918. Urma apoi pacea.

Una dintre cele mai interesante radiografii a anilor de război o face Vasile Th. Conciacov, om politic al României care a decis să rămână în Bucureștii ocupați de trupele generalului Von Mackensen și să nu aleagă calea exilului în Moldova. Am analizat cu precădere luna aprilie a anului 1918, moment în care este semnată Pacea de la București (pe stil nou, 7 mai), urmarea firească a ieșirii României din prima conflagrație mondială.

Un aspect demn de luat în considerare este fila în care autorul Jurnalului menționează că unirea Basarabiei cu România nu a avut reverberații în societatea bucureșteană a anului 1918, motiv care îl face pe acesta să se întrebe care este cauza răcelii fățișe a românilor și a tăcerii lor în fața unui asemenea eveniment. Posibilul răspuns ar fi fost frica de nemți, însă germanii nu s-au împotrivit actului de la 27 martie, motiv pentru care autorul considera că lașitatea stă la baza acestei nepăsări. În Moldova, la Râmnicu Sărat, lucrurile au fost mai fățișe, mai pline de elan și sentiment sincer. Teama de neamț reprezenta de fapt dovada propriei neputințe de a sta vertical în fața inamicului. Chiar dacă ocupanții s-ar fi supărat pentru manifestarea unui sentiment firesc de bucurie, nu ar fi avut ce să facă și s-ar fi resemnat, „le-ar fi trecut", spune autorul.

Perioada de așteptare în vederea încheierii păcii a fost foarte grea pentru românii care știau cu certitudine că trupul țării va fi ciopârțit. Semnarea păcii a fost tergiversată de oficialii bulgari și turci, care nu se înțelegeau cu privire la chestiunea Dobrogei. În cele din urmă, aliații Puterilor Centrale s-au întrunit la București pentru a ajunge la un numitor comun, la 24 aprilie/7 mai 1918. Comunicatele de presă erau lacunare și nu se știa exact ce s-a discutat în cele trei ore, cât a durat conferința.

O pace nedreaptă și dezonorantă

Gazetele, mai ales cele aservite germanilor, scriau o zi mai târziu, după comunicatul lui Alexandru Marghiloman (primul-ministru conservator, semnatar al păcii) către țară, că „orașul a fost animat și pe fețele tuturor radia fericirea". Desigur, așa cum observă și autorul memoriilor, nimeni, în afară de germani, nu se bucura de încheierea păcii.

Fericirea acestora venea din posibilitatea de a se reîntoarce în țara lor și a elibera teritoriul românesc pe care l-au ocupat vreme de 18 luni. Răstimpul acesta a scos la iveală tot ce e mai rău în oameni, atât români, cât și germani, lupta pentru supraviețuire fiind mai crâncenă ca oricând. În interior, lipsa de unitate a românilor, în chiar anul unirii, revolta pe mulți intelectuali, iar lupta pentru putere se întețise. În oprobriul tuturor erau cele două personalități care „au dus țara în război", I. I. C. Brătianu și Take Ionescu, atmosfera fiind întreținută de conservatori, dar și de noi apariții pe scena politică, în persoana mareșalului Alexandru Averescu. Cenzura făcea apărarea imposibilă, răspunsul îl constituiau doar tăcerea și așteptarea momentului potrivit.

În privința păcii, România pierdea, pe lângă independența economică, politică și financiară și Carpații cu trecătorile, Dobrogea fiind și ea răpită. Partea de nord-vest a Dorohoiului era luată, inclusiv Herța. Din județul Suceava era luat jumătate. Toți munții de la intrarea în defileul Bistriței, Broșteni, Sabasa, Borca, Farcașa, Rarăul, Tarnița, Pietrele Doamnei până în apropierea Bicazului din județul Neamț, inclusiv Ceahlăul până la Mănăstirea Durău, treceau Ungariei. În Prahova s-a luat Predealul până în Azuga, iar munții până în Mănăstirea Cheia, inclusiv Mănăstirea Caraiman, rămâneau Ungariei. Munții au fost luați, cu pădurile imense, sub pretext de strategie militară ca Ungaria să nu mai poată fi atacată de România.

Nemții au confiscat tot aurul românesc aflat în băncile germane

Pentru a grăbi ratificarea păcii, Guvernul a dizolvat Parlamentul. Urmau alegeri parlamentare, pentru că pacea nu intra în vigoare decât în momentul acceptării acesteia de Parlament și de rege. Graba cu care se dorea realizarea acestui lucru putea fi explicabilă doar prin dorința de a elibera cât mai repede teritoriul românesc și de a scăpa de Poliția germană, care avea aceleași atribuții de până atunci. Pentru a înțelege dimensiunile Păcii de la București, ziarul Bukarester Tagblatt scria că existența viitoare a regatului României nu era amenințată în nici o privință de acea pace, fiind „doar" înlănțuită militar câțiva ani de zile, pentru „a lua elementelor necugetate și turbulente orice prilej de agitație".

Ulterior, au fost publicate și convențiile ce au întovărășit tratatul de pace, de unde reieșea o jefuire barbară, mai ales prin faptul că urma să plătim despăgubiri de război, pe lângă sutele de milioane ridicate de Mackensen de la comune și județe. A fost confiscat tot aurul românesc existent în băncile germane, miliarde de lei. Reprezentanții Puterilor Centrale au „tâlhărit omul căzut (România), legat și ferecat de mâini și de picioare, l-au jefuit, golindu-i buzunarele și luându-i podoabele cele mai de preț, lucru care nu este nici merit, nici diplomație ­înaltă; este îndrăzneală, neru­șinare și banditism".

Alte jafuri apăreau în presă: prin ultimele convenții semnate cu învingătorul, fiecare beligerant va plăti celuilalt câte 1.200 lei pentru fiecare prizonier al său căzut în mâna inamicului, sub titlu de întreținere pentru soldați și gradați și câte 2.500 lei pentru fiecare ofițer. România avea în mâna dușmanului peste 100.000 de prizonieri, suma ce urma a fi plătită era imensă, compensația fiind exclusă, pentru că românii aveau un număr mic de prizonieri inamici.

Cu toate acestea, speranța exista. Se considera că pacea generală va rezolva și situația țărilor mici.

Mai mult, tratatul de pace a fost subiectul unui protest susținut de intelectualii români din Franța, care îl considerau „nul și neavenit", declarându-se în continuare aliații Antantei. Parlamentul României a ratificat tratatul, însă Regele Ferdinand nu l-a promulgat niciodată. Cu toate acestea, dispozițiile sale au intrat în vigoare vreme de șase luni, până când Puterile Centrale au dat semne de oboseală și armata română, ajutată de cea franceză, condusă de Henri Mathias Berthelot, a reintrat în război. În acel moment (octombrie 1918), tratatul de pace a fost anulat de Alexandru Marghiloman, România situându-se în tabăra învingătorilor, trei săptămâni mai târziu.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!