Lumina educaţiei
Foto: Mihnea Păduraru

Școală pentru note sau educație pentru viață?

Silvia Roxana Stoica, 05 Martie 2016

Îmi adresez această întrebare din ce în ce mai des atât din rolul de mamă, cât și din cel de profesionist pentru că, uitându-mă în jur, descopăr adesea cum copiii, tinerii, părinții și specialiștii pe care îi întâlnesc întâmpină mari dificultăți în a se adapta sistemului actual de învățământ din țara noastră. Iar această inadecvare este tot mai accentuată și se manifestă în forme din ce în ce mai variate: comportamente agresive manifestate la școală față de colegi sau profesori, refuzul de a face teme, respingerea completă a frecventării școlii, stări depresive ale adolescenților, îngrijorări ale părinților. Ce îi determină pe elevi, din păcate pe din ce în ce mai mulți dintre ei, să respingă participarea lor la educație? Ce și-ar dori să primească, dar nu primesc? Ce lipsește? Sau ce este în exces?

Sunt multe întrebări la care am încercat să‑mi ofer răspunsuri pentru a‑mi putea însoți fiica spre școală, dar și pe copiii sau pe părinții lor care, în diferite contexte profesionale, mi‑au cerut sprijinul.

În primul rând, am descoperit că în acest moment școala nu mai creează pentru elevii săi acel mediu de curiozitate și de bucurie a descoperirii. Procesul educațional constă aproape exclusiv într‑o aridă și nesfârșită transmitere de informații dinspre profesori către elevi, în goana disperată a celor dintâi spre atingerea unor obiective de învățare neacordate la realitatea în care copiii și tinerii trăiesc zi de zi. Concepte complexe, calcule stufoase, ideologii alese fără criterii obiective sunt aduse în fața ochilor și prezentate ca adevăruri neîndoielnice pe care copiii trebuie să le învețe și să le reproducă cât mai fidel.

Programe supraîncărcate

Aceia dintre elevi care au capacitate de a memora sunt „recompensați” cu note bune pentru că dau un feedback pozitiv profesorilor care pot continua „alergarea” spre atingerea următoarelor obiective de învățare. Pentru că acestea sunt multe, pentru că programele sunt supraîncărcate, nu este timp pentru întrebări, pentru clarificări sau puncte de vedere opuse. Nu este timp ca un profesor să dezvolte relații cu elevii săi, să le descopere îngrijorările și problemele. Dacă s‑ar opri pentru o oră sau două, obiectivele de învățare ar rămâne suspendate, iar ei ar fi sancționați pentru neprofesionalism. Și cine și‑ar dori asemenea etichete? Iar ca o consecință a acestui cerc vicios, profesorii sunt nevoiți să asume înstrăinarea de cei pentru care există de fapt, de elevii lor, și să se centreze pe obiective și pe obținerea singurelor performanțe acceptate acum de sistem: notele elevilor. Cu cât mai mulți elevi au note mari sau sunt admiși în școli de excelență, cu atât prestigiul profesorilor crește mai mult. Cine se mai preocupă dacă un profesor a observat un copil abuzat în familie? Cine este interesat că un profesor constată lipsa unor condiții minime de trai pentru elevii săi? Acestea nu mai sunt acum standarde pe baza cărora se construiește prestigiul unui profesor.

A fi a fost lăsat în urmă de a avea

Pe de altă parte, părinții - ca și întreaga societate - vor doar rezultate palpabile, nu mai au timp să observe efectele unui proces de durată și pe care nici măcar nu le pot măsura observabil. Și asta pentru că a fi a fost lăsat de mult în urmă de a avea. Norma de bază a societății, definiția succesului nu mai este dată de modul în care este o persoană, ci de ceea ce are o persoană. Și ca o consecință firească, nici un părinte nu mai este dispus să susțină - a se citi căuta sau accepta - școli cu profesori care sunt preocupați de dezvoltarea umană echilibrată a unui copil. Ci dimpotrivă, toți caută acei profesori care pot determina elevii să învețe cu orice preț și să obțină note mari. În viziunea lor contează numai rezultatul, nu și starea pe fundalul căreia au fost sau nu dobândite informații sau dezvoltate abilități.

Iar un astfel de sistem social - sistemul educațional, fiind doar o reflectare a celui global -, care nu mai este interesat sub nici o formă de „a fi”, promovează o învățare de formă, contextuală, corelată doar cu a avea note mari. Nimeni nu mai pare a fi interesat de vocație, de trăirile elevilor și de dorințele lor profunde. Dacă vrei să ai o viață prosperă, trebuie să ai note mari. Dar dacă vrei să ai o viață armonioasă în care să nu simți că muncești pentru că munca ta este vocația ta, dacă vrei să te bucuri de ceea ce faci și să îți faci cât de bine poți meseria, cărei școli te poți adresa? Cine mai înțelege azi și mai susține un copil atras de tâmplărie? Dar de pasiunea pentru pictură sau muzică? Dar de botanică? Acestora li se spune din toate direcțiile că în cazul în care nu se ocupă de studiul tuturor materiilor de la școală, dacă nu au note mari, nu vor obține nimic în viață cu tâmplăria sau cu botanica. Și da, aceasta este trista realitate, pentru că sistemul nostru educațional obligatoriu a ridicat ștacheta dobândirii de cunoștințe atât de mult, încât orice pasiune, orice vocație, pentru a fi urmată în paralel cu finalizarea acestor studii, necesită un efort atât de mare, încât cei mai mulți dintre copii sau tineri renunță la ea din teama - de obicei a părinților lor - de a nu fi excluși și inadaptați educațional și apoi social. Pentru că trăim în lumea diplomelor, și nu a talentelor sau a abilităților reale. A merge nouă, zece, unsprezece sau doisprezece ani împotriva inimii, împotriva propriei chemări, împotriva propriilor interese este o negare de sine pe care sistemul, părinții sau profesorii o cer copiilor lor, elevilor lor, în virtutea unui câștig viitor.

Dar este oare un câștig autentic? Este oare adevărat că un copil sau tânăr sufocat de teme și de presiunea notelor mari va găsi vreun beneficiu prezent sau viitor, fiind obligat să renunțe zilnic la el, la pasiunile sau dorințele sale profunde (cum ar fi cele de a picta, de a se juca, de a citi ceea ce dorește, de a se întâlni cu prietenii, de a face sport) pentru a memora fără sens informații generale la care nu va mai face recurs decât în momentul unui extemporal, examen sau când este ascultat pentru a fi notat?

Este sigur că, învățând forțați de părinți, presați de profesori și de societate, acești copii vor avea un succes profesional garantat? Nicidecum! Fiind expuși acestui fel de abuz încă de mici și obligați să ia note mari, copiii noștri vor învăța în schimb că viața este un chin, că nu poți merge spre ceea ce te cheamă inima și poți face cu pasiune, că singura direcție bună în viață este aceea despre care părinții sau profesorii spun că aduce beneficii materiale.

Lumea nu merge mai departe pe bază de diplome

Iar dacă ar fi fost ca lumea că meargă mai departe doar pe bază de diplome sau interes financiar, astăzi nu am mai fi avut acces la teoria relativității formulată de Einstein, care a avut note excepționale în școală doar la matematică și la fizică, s‑a retras și apoi a revenit în liceu, dar nu a absolvit facultatea, nu am mai folosi becul inventat de Thomas Edison, care a renunțat la școală după numai trei luni de la înscriere și pe care profesorii îl considerau un elev buimac, incapabil să se concreteze (astăzi, i‑ar spune că are ADHD), nu ne‑am mai fi bucurat de frumoasele desene animate ale lui Walt Disney, care a renunțat la cursurile liceale de la vârsta de 16 ani.

Nu îndrăznesc să îmi imaginez lumea fără Mântuitorul nostru Iisus Hristos și fără mesajul Său de iubire deplină față de omenire. Lumea lui pământeană s‑a construit în timp ce, Copil fiind, l‑a ajutat pe Iosif în atelierul său de tâmplărie.

Poate că a sosit timpul să ne întrebăm cum vrem să arate România peste zece, douăzeci sau treizeci de ani și să conștientizăm că din rolurile noastre de părinți, profesori sau specialiști o construim chiar acum prin mesajele pe care le transmitem conștient sau nu către copiii sau elevii de care suntem responsabili. Iar dacă aceste mesaje cuprind grija noastră față de ei, față de dorințele, talentele și capacitățile lor, dacă le arătăm respect și încredere, mai avem o șansă ca a fi să nu se exprime doar sub formă de agresivitate, iritare, respingere sau depresie și nici să fie anulat deplin de a avea.

 Silvia Roxana Stoica este psihosociolog, formator, psihoterapeut specialist 


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!