Analiză
„A Ta e puterea!“

„A Ta e puterea!“

Dan Cârlea, 06 Mai 2014

Puterea...

Din dorinţa de putere s-au clădit imperii, din dorinţa de putere imperiile au căzut, lăsând loc altor imperii, şi ele sortite căderii. Vom încerca, în cele ce urmează, să aruncăm puţină lumină asupra vastei probleme a puterii şi slăbiciunii.

Fiecare are o idee despre putere, există o sumedenie de modele ale puterii. Dar, dedesubtul lor, există ceva comun.

Nevoia de putere stă pe o mare de slăbiciune, nevoia de putere stă pe neacceptare, pe nesupunere, pe frică. Nevoia de putere, de a te simţi „tare“, vorbeşte despre faptul că te simţi, undeva în profunzime, singur şi slab. Şi nimeni nu se poate simţi singur şi slab decât dacă se crede şi se simte despărţit de Dumnezeu - sursa Puterii, şi îşi pune nădejdea (se identifică) în ceea ce e perisabil, schimbător, şubred - trup, aspect, poziţie socială, persoane dragi, imagine de sine, imagini ale lui însuşi în lume.

Nevoia de putere este, de fapt, nevoia de a te apăra

Iar nevoia de a te apăra vorbeşte despre senzaţia ta că te simţi în pericol şi nu vrei asta cu nici un chip. Nevoia de putere porneşte din dorinţa de luptă împotriva morţii fizice şi a morţilor simbolice - stricarea imaginilor de sine pe care ţi le-ai fabricat.

Nevoia de putere este, în ultimă instanţă, o mascată împotrivire faţă de Dumnezeu şi de Puterea Lui. O stare de revoltă, o pregătire de opoziţie, de luptă.

Nu poţi să vrei putere fără să simţi că ai nevoie de ea. Şi nu poţi simţi că ai nevoie de putere decât dacă te simţi, la un nivel adânc, neiubit şi neiubitor, în pericol, despărţit de Dumnezeu şi de Puterea Lui.

Pe partea cealaltă, avem atitudinea Apostolului Pavel:

„De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Corinteni 12, 10). Era tare fiindcă nu încerca el să fie tare, ci accepta Puterea lui Dumnezeu, Voia lui Dumnezeu. Îşi accepta slăbiciunea, ca Voie a lui Dumnezeu, ca putere şi prezenţă a lui Dumnezeu.

Fiindcă vieţuia în starea de comuniune deplină cu Dumnezeu: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2, 20), nevoia de putere omenească dispăruse, acceptase deplin pe Dumnezeu, cu planul Lui, cu Puterea Lui. Nu voia nici să trăiască mai mult decât voia Domnul, nici să nu-L doară trupul, nici să fie bine văzut.

Sfântul Efrem Sirul cerea: „...duhul iubirii de stăpânire nu mi-l da mie“. Deci nicidecum nu cerea putere în lume, putere de a-i stăpâni pe ceilalţi, ci „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău“.

Slăbiciunea nu te degradează, ci îţi arată locul unde te afli

Nevoia de putere, dorinţa de a fi (mai) puternic nu poate sta pe iubire şi în iubire, nu poate coexista cu starea de dragoste - deci cu starea de comuniune cu Dumnezeu -, cu starea de bine, acestea se exclud.

Vrei putere atunci când vrei să schimbi ceva care te irită, enervează, înfurie, adică de care te temi, la un nivel profund. Care te pune direct într-o senzaţie de pericol. E ceva foarte personal, indiferent cât de generoase ar fi motivaţiile raţionale: să schimbi lumea în bine, să-i aperi pe cei „slabi“, să pedepseşti pe cei „răi“.

Primindu-ţi slăbiciunea, frica, recunoscându-le şi înaintându-le Domnului, adică îmbrăţişându-ţi condiţia ontologică - cu toată perisabilitatea fizică pe care o are -, nefugind, începi să vezi lucrarea lui Hristos, aşa cum ne-a arătat-o El.

Nevoia de putere îţi spune, de fapt, că nu-ţi recunoşti (atât la nivel raţional, cât mai ales afectiv) statutul real, de creatură a Creatorului, de supus al Domnului şi de frate cu ceilalţi, nevoia de putere apare când vrei să respingi, cu o anumită violenţă, cu furie, cu iritare, Puterea lui Dumnezeu, Voia lui Dumnezeu, pe ceilalţi, adică pe fraţii tăi şi ceea ce se întâmplă.

Cineva poate avea impresia că acestea sunt îndemnuri la defetism, slăbiciune, neimplicare socială.

Poate ar sări la atac, în sensul că nu putem permite orice. Sigur că nu, şi nu despre asta e vorba.

Ci de starea cu care o faci şi cum o faci, de duhul în care te simţi când dezaprobi, când militezi, când „lupţi“, când nu eşti de acord cu ceva.

Sigur că vrei să-ţi trăiască copilaşul bolnav, să se facă bine şi să-l vezi mare. Dar să vrei asta cu dragoste şi supunere faţă de Dumnezeu, acceptând şi varianta că Voia Lui s-ar putea să fie alta.

Nu înseamnă să nu vrei să fii sănătos, ci să nu urăşti boala. Să vrei cele bune, dar să le vrei dumnezeieşte, primind şi posibilitatea de a se întâmpla opusul lor. Boală sau sănătate, funcţie de conducere sau decădere socială, laudă sau umilinţă -, ca din mâna lui Dumnezeu primindu-le, în lucrarea Lui recunoscându-te, simţindu-te, fiind.

„A Ta este puterea“, afirmă un vers din rugăciunea Tatăl nostru, pe care ne-a predat-o chiar Fiul.

Citit altfel, enunţul înseamnă: nu vreau eu putere, căci este a Ta, accept, primesc puterea Ta şi Voia Ta, oricare ar fi ea.

Chiar dacă mă doare, chiar dacă nu-mi place.

„Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“ (Luca, 1/38), a spus Fecioara Maria, către Arhanghelul Gavriil.

Ea, cea „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare decât serafimii“.

Altfel spus, cel mai mare om al tuturor timpurilor. Cel mai puternic, dar şi cel mai blând, smerit, iubitor, jertfelnic. Omul care nu a vrut nici o putere, acceptând Puterea lui Dumnezeu. Maica Sfântă a lui Dumnezeu. Deci puterea nu e violenţă, nu e agresivitate, nu e revoltă, indignare, nesupunere, nu e capacitatea de a-i domina pe ceilalţi, aşa cum pare că ne învaţă lumea. Dimpotrivă.

Paradoxul lui Hristos: putere supremă în smerenie absolută

Iisus a spus, în pragul răstignirii Sale:

„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti“ (Matei 26/39).

Este enunţul puterii supreme, iată puterea lui Hristos în acţiune: acceptarea completă a voii Tatălui, supunerea până la mormânt şi Înviere.

Astăzi făcea minuni, cu putere dumnezeiască, înmulţea peşti şi pâini, învia morţi şi vindeca slăbănogi la răspântii şi-n pieţe, şi mâine accepta să pară slab, să fie bătut, jignit, nedreptăţit, batjocorit. Nu dorea putere pentru a se apăra fizic sau pentru a-şi apăra poziţia în ochii lumii.

Nu avea imagini false de sine, care se cereau apărate în ochii oamenilor şi ai Lui Însuşi.

Nu se credea nimic altceva decât era şi este: Fiul lui Dumnezeu.

Nu dorea să trăiască în trup, pe pământ, mai mult decât hotărâse Tatăl. Nu fugea nicăieri şi de nimeni. Nu se lupta cu nimeni şi cu nimic. Nu se revolta, se supunea, primea, ierta, iubea.

Puternicul însuşi arăta ce-i puterea. Şi asta a părut slăbiciune, în ochii celor slabi:

„Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu“ (Luca 23/35), strigau adevăraţii fricoşi, care se credeau puternici, fiincă Cel cu adevărat puternic îi ierta, făcând Voia Tatălui, murind şi deschizând drumul Învierii.

El atunci părea slab, dar acea „slăbiciune“ era puterea acceptării Voii lui Dumnezeu, a Puterii Sale. Era „slăbiciunea“ care lasă loc Puterii dumnezeieşti. A puterii care te-a făcut, ne-a făcut, a făcut şi susţine lumea şi cerurile în care, răpit fiind cu duhul, Apostolul Pavel a auzit „cuvinte de nespus“ (Corinteni II, 12/4), cuvinte, probabil, cântate de îngeri care ştiu şi recunosc veşnic:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Ta!“


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!