Analiză
„Absolutul este implicat în relativ“

„Absolutul este implicat în relativ“

Augustin Păunoiu, 08 Februarie 2013

Orice istorie a filosofiei româneşti am deschide la întâmplare, din ea nu poate lipsi numele lui Ioan Petrovici. E cel care a obţinut în 1905 primul doctorat în filosofie de la noi din ţară. Biografia lui este impresionantă. Profesor, scriitor, orator şi om politic, Petrovici a fost întemniţat de comunişti în secolul trecut, trecând în veşnicie în februarie 1972. Viziunea lui asupra lumii şi vieţii include şi realitatea nevăzută, suprasensibilă, Dumnezeu, care pentru Petrovici reprezintă suportul permanent al universului.

După Ioan Petrovici, omul nu este capabil aici, pe pământ, să ajungă la cunoştinţa absolută. Obstacole variate şi multiple stau în calea lui, obstacole de fapt şi de drept. Obstacolele de fapt se află în interiorul însuşi al spiritului şi pun cu necesitate şi inevitabil problema limitelor înţelegerii noastre. În spiritul nostru acţionează nu numai elemente raţionale, ci şi iraţionale (pasiuni şi prejudecăţi).
 
Când intervin în mecanismul cunoaşterii pasiunile, ele nu ajută, ci împiedică. „Pasiunea, cu excepţia cazului foarte rar al pasiunii pure pentru adevăr, alterează în general perspectiva lucrurilor, îngustând câmpul viziunii. Pasiunea introduce totdeauna o alegere arbitrară, o trăire deformată, cum se întâmplă, de exemplu, când nu mai vedem nici o calitate la oamenii pe care îi detestăm.“ Cu toate acestea, pasiunile şi prejudecăţile deşi intervin deformant în cunoaşterea realităţii, intervenţia lor nu are caractere de fatalitate, ci poate fi redusă în efectele ei.

Cum gândeşti, aşa te şi comporţi

Pentru filosoful nostru, „omul este mica scoică ce poate fi ţinută pe podul palmei, dar care închide în micul său spaţiu zgomotul revelator al oceanului infinit“.
 
Ioan Petrovici este acela care, după C. Rădulescu-Motru, şi-a pus în cultura românească problema legitimităţii metafizicii şi are meritul că într-o vreme în care metafizica era vorbită de rău sau condamnată fără rezerve, a demonstrat necesitatea acestei discipline filosofice, aducând în sprijinul ei argumente convingătoare.
 
„Omul îşi dă seama în mod natural că toată conduita lui se poate preschimba după cum universul e în sine bun sau rău, după cum are sau nu un scop, după cum e un mecanism orb sau are un stăpân cârmuitor.“ Această atârnare a conduitei sale de natură şi valoarea lumii înconjurătoare îl împing să mediteze şi să acţioneze într-un anumit fel.
 
Aici, crede Ioan Petrovici, „omul simplu nu se deosebeşte de cel instruit şi o dovadă a amestecului metafizicii în conduita practică a marii mulţimi de oameni e, de exemplu, frecventa chemare a lui Dumnezeu ca martor la ceea ce se declară ori la ceea ce se înfăptuieşte“. Omul caută să-şi dea seama de rostul şi mersul lumii spre a şti căror principii să-şi supună acţiunile sale, pentru a le face conforme cu mersul universului. În această privinţă nu este deosebire între omul cult şi cel neînvăţat, căci şi unul, şi altul simt deopotrivă nevoia unei viziuni generale.
 
Această tendinţă (de a avea o privire de ansamblu a fenomenelor, de a desprinde din multiplicitatea infinită şi aparent incoerentă a lor unitatea ontologică, ordinea lor desăvârşită) se declară satisfăcută doar când a ajuns să prindă tâlcul adânc al armoniei universale. Ea nu poate muri decât odată cu dispariţia sufletului omenesc însuşi; ea e o năzuinţă permanentă şi eternă, singura în stare să dea sufletului o semnificare spirituală.
 
Pozitiviştii au susţinut că, deseori, speculaţiile metafizice au adus deservicii în istoria ştiinţelor, împiedicându-le să examineze nepărtinitor şi să observe corect fenomenele.
 
Replica lui Petrovici este cât se poate de verosimilă: „În orice ştiinţă există elemente metafizice. Dacă speculaţia metafizică a dăunat uneori ştiinţelor pozitive, aceasta se datoreşte nu faptului că era metafizică, ci că era greşită. Ideea eronată - dânsa - era vrăjmaşa ideii exacte, dar nu orice eroare are caracter metafizic, după cum nici orice metafizică nu urmează să fie eronată“.
 
S-a mai argumentat împotriva metafizicii că întrucât cunoştinţa noastră este relativă, iar metafizica are ca obiect absolutul, nu poate fi vorba de o cunoaştere a absolutului. Filosoful român consideră acest mod de a gândi eronat. „Este o profundă inexactitate să se conceapă existenţa cu lumea fenomenelor relative de o parte şi absolutul de altă parte, astfel încât să se creadă că cineva s-ar putea ocupa perfect de relativ, neglijând cu totul realitatea absolută. Nu în modul acesta - ca două ţinuturi învecinate - trebuie conceput raportul dintre relativ şi absolut, ci cu totul altfel. Absolutul este implicat în relativ. Ei se găsesc pretutindeni împreună (…). Ştiinţa şi metafizica făuresc icoanele aceleiaşi realităţi, cu deosebire că ştiinţa le făureşte cu mai mult relativ şi mai puţin absolut, iar metafizica, cu maxim de absolut şi minim de relativ.“
 
S-a mai obiectat că în metafizică nu este progres, toate teoriile metafizice fiind formulate încă din Antichitate. Şi aici Petrovici are o altă părere. „Cred mai degrabă că aceasta ar trebui să ne fortifice optimismul, arătându-ne trăinicia cugetării şi probându-ne că, în metafizică, ceea ce s-a construit ieri nu se dărâmă mâine.“ Apoi, e inexact că teoriile şi sistemele moderne nu au adăugat nimic la cele antice, nefiind decât o simplă repetare a acestora.

Religia este practica metafizicii 

O altă nemulţumire a fost legată de rezultatele speculaţiei metafizice, care ar fi incerte. Totuşi, spune Petrovici, ele sunt mai bune decât nimic sau am renunţa definitiv la ele. „Dacă o teorie metafizică nu poate răspunde de-a dreptul întrebării «Ce este universul?», ea poate răspunde altei întrebări: «Ce poate crede omul despre univers?» sau «Cum poate concepe omul universul?», cum apare universul acesta în originea, desfăşurarea şi perspectivele sale faţă de mintea omenească ce se sileşte a-l oglindi?
 
Oricât s-ar deosebi această din urmă întrebare de aceea mai pretenţioasă, aruncată întâi - ce este universul în sine? -, ea nu devine prin aceasta nevrednică de interesul nostru, pentru bunul motiv că în răspunsurile date o să se străvadă cu necesitate ceva din răspunsul pe care o minte mai puternică decât a noastră şi l-ar da la prima întrebare. E mare deosebire între o ţară oarecare şi harta ei, redusă, pentru uzul nostru, la dimensiunile unei coli de hârtie. Totuşi, cine ar putea să afirme că o astfel de hartă nu ne spune şi nu ne învaţă nimic despre ce este şi cum se înfăţişează ţara însăşi în imensele ei proporţii adevărate?“
 
Există o delimitare clară între metafizică şi religie. Religia este practica metafizicii, între ele nu e nici un conflict. Religia prezintă mari avantaje faţă de metafizică, pentru că, în vreme ce ultima face afirmaţii problematice, prima face afirmaţii categorice.  „Religia prezintă o clădire gata isprăvită, în timp ce metafizica este o clădire în veşnică construcţie. Ea are un ritual, ceea ce reprezintă o forţă şi tradiţia unui popor. Nicăieri ca în umbra bisericilor şi lespedea mănăstirilor nu simţi legătura cu strămoşii, acea tainică unire cu ceea ce a fost.“
 
Metafizica şi religia sunt prin natura lor menite să se înţeleagă, nu să se războiască.
 
În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, Petrovici nu este de acord cu tendinţele contemporane (vorbim de anii 1940) din filosofia religiei, care încearcă să-i întemeieze existenţa exclusiv pe sentiment şi pe emoţii. „Căile sentimentului sunt ca nişte căi ferate aparţinând unor companii particulare şi care pot, desigur, aduce servicii reale, dar care, mai ales în momentele critice, nu se pot sustrage controlului central şi supravegherii statului. Statul, în cazul nostru, este raţiunea. Ea ne aduce garanţia legilor şi fermitatea sprijinului ei.“
 
După Petrovici, „fără osatura intelectuală (raţională, n.n) nu s-ar fi putut nici ajunge la noţiunea de Dumnezeu, care în toate religiile include conţinutul determinat al unei «existenţe superioare naturii».“ Existenţa lui Dumnezeu se poate dovedi plecând de la aspectul ierarhic al naturii. Ea se prezintă sub grade evolutive, care culminează cu omul. Spiritul uman nu se opreşte la sesizarea treptelor de sub el, ci sesizează un elan interior care ne traversează, venind de sub noi şi tinzând să treacă dincolo de noi. „Dumnezeu este suportul permanent al lumii, perfecţia realizată“. (Sursă: Nicolae Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, Profile Publishing, Bucureşti, 2003)
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!