Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Academicianul care a învăţat smerenia şi jertfa sfinţilor

Academicianul care a învăţat smerenia şi jertfa sfinţilor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Dorindemostene Iancu - 26 Aprilie 2012

Poftiţi! Ştiţi care este locul Dumneavoastră!" Aceste cuvinte le auzeam ori de câte ori treceam pragul apartamentului modest, dar foarte primitor al academicianului Florin Constantiniu. De îndată ce îmi lăsam rucsacul din spate, gazda mergea să-mi pregătească un ceai fără zahăr, cum ştia că beam de obicei. Foarte tacticos se aşeza la masa de scris, pe care cu greu puteai găsi un loc liber din pricina mulţimii cărţilor şi a revistelor. Aşezat pe scaun, nu puteam să nu-mi îndrept privirea către locul din stânga, umplut de iconiţe vegheate de o cruce mare. "Dacă ar fi credinţa mea pe măsura obiectelor de cult de acolo…" se auzea o voce tremurândă de dincolo de pupitru. Era lumea lui Florin Constantiniu. Îl caracteriza din plin. Smerit, asemeni unui pustnic, retras din lumea decadentă a zilelor noastre, înveşmântat cu puterea rugăciunii, istoricul deschidea dialogul cu interlocutorul său. Nu puteai să nu remarci erudiţia uluitoare pe care o afişa. În faţa acestei situaţii, neştiind ce să spun, zâmbea continuându-şi incursiunea într-un timp pe care îl vedeai desfăşurându-se în faţa ochilor. Parcă în încăpere se aflau unul lângă celălalt Herodot, Carol cel Mare, Basarab I sau Nicolae Iorga. Marele Constantiniu făcea ceea ce ştia el mai bine: îşi începea povestea de dragoste. Prima dată când l-am auzit vorbindu-mi în acea cămăruţă aveam senzaţia că citesc un roman captivant despre o zână pe care el a întâlnit-o chiar în clipa precedentă. Eram fascinat. Nu puteam îngâna nici un cuvânt. Alegea să-şi jertfească timpul pe care l-ar fi putut petrece cercetând, pentru a se bucura de prezenţa cuiva. Era felul lui de a continua rugăciunile de dimineaţă pe care le rostea cu consecvenţă. Într-un ungher al camerei alăturate se zărea mineiul lunii respective deschis, semn că şi în acea zi istoricul citise integral utrenia.

Discuţiile noastre duceau inevitabil la teme teologice. Cu mult tact aborda probleme de care era interesat în mod direct: când se cântă troparul praznicului în perioada de până la odovanie, după troparul duminicii sau înainte, de ce din canon lipseşte cântarea a doua. Întrebările sale erau dublate de o adâncă umilinţă. Mărturisea că nu are credinţă, că ar alege monahismul dacă ar avea măcar puţină, dar el este un om păcătos. Eram în situaţia de a-mi dori să tac şi să admir o asemenea personalitate. Paradoxal, nu era un lucru uşor. Subiectul discuţiei mergea uşor-uşor către istorie, acolo unde mânuia date, evenimente, întâmplări, şi mai ales analiza lor ca nimeni altul. Dornic să mă ajute cu orice informaţie pentru teza de licenţă şi apoi cea de doctorat, scotocea prin cele mai neaşteptate locuri ale locuinţei sale şi de acolo ieşeau la iveală colecţii de documente sau studii parcă de nimeni ştiute, aşezate undeva, aşteptându-şi rândul să lumineze mintea cuiva. Era încă o etapă a vieţii sale smerite. Te trezeai că îţi traducea texte din limba rusă pe care nici el nu le publicase şi nici măcar nu accepta să-i mulţumeşti. Motiva sincer că nu a făcut decât ceva colegial, că nu e mare lucru. În faţa unui asemenea părinte, cu greu îţi puteai stăpâni lacrimile. Simţeai că ţine la tine la fel de mult ca şi părinţii tăi, că-şi doreşte din toată inima să realizezi o lucrare bună, se bucura ca un copil când îi spuneai ce documente ai descoperit. Dacă nu avea cunoştinţă de ele, sau erau informaţii de care nu auzise niciodată, adopta imediat poziţia învăţăcelului şi recunoştea cu adâncă smerenie că nu are habar. Niciodată nu dădea exemplu cărţile sale. Mai mult decât atât, îmi mărturisea despre studii ale lui încă nepublicate, că erau foarte slabe şi renunţase la ele. În acele momente, orice posibil gând al meu de slavă deşartă era spulberat. Oricât de mult aş fi crezut că am reuşit ceva notabil în istorie, că am descoperit ceva nou şi trebuie să fiu apreciat, lăsam aceste idei să se zdrobească. Zâmbetul academicianului îmi aducea aminte vorba sa, cum că nu ar fi avut talent didactic. Nu l-am contrazis niciodată pe această temă, dar i-am spus cu emoţie că are vocaţie de părinte.

S-a mutat la Domnul în Vinerea Mare. Parcă îl văd acum cu o făclie în mână, alături de sfinţi, în slava lui Dumnezeu, strigând din toate puterile "Hristos a înviat!". Mie îmi răsună vorbele sale de la ultima noastră întâlnire, ca un ecou de neşters: "pentru Dumneavoastră vin oriunde în cer şi pe pământ". Lacrimile de pe obrajii celor prezenţi la înmormântare îmi arată că pentru fiecare dintre ei academicianul, profesorul, colegul sau simplu Florin s-a jertfit aşa cum a ştiut el mai bine.

Odihneşte-te în pace, părinte! Peste tine colbul uitării nu se va aşterne niciodată.