Repere şi idei
Acasă

Acasă

Grigore Ilisei, 21 Martie 2017

Aflat un timp îndelungat la mii de kilometri distanţă de ţară, gândul îmi zbura adeseori, într-un exerciţiu de imaginaţie permanent, către acasă. Imaginea de televiziune a României, adusă generos de receptorul satelit clipă de clipă, din care mă adăpam ca un însetat dintr-o ciutură de fântână în cuprinsul unei pierdute câmpii, nu-mi era îndestulătoare și nici revelatorie. Aşa cel puţin simţeam. Un surogat, o copie palidă, dezamăgitoare. Lăsam atunci gândul slobod să se urce în portocalul înflorit și încărcat de pârg din faţa ferestrei odăii mele de pe acel ţărm mediteraneean şi de acolo să săgete distanţele, aducând în suflet acel acasă, ce-mi scăpa printre degete. Un cântec se alcătuia, dar nedesluşitor. Ceva ce nu se lega. Dizarmonic. Cu note false, cu note stridente.

Reîntoarcerea acasă, în acel ceas al unei primăveri buimace, din zilele premergătoare Sfintelor Paşti, a fost un fel de umblet într-un vis. Nu unul urât, cât încâlcit și puţin năucitor. Zbucnirea verdelui crud aşezase veşmânt de mireasă peste priveliştea de plai mioritic şi acoperise o parte din rănile parcă fără leac ale acestuia. Mă întorceam într-o lume ce-mi era familiară. Nu se schimbase radical. Încă recognoscibilă, dar pornită pe transformări vijelioase, unele de substanţă și de bun augur, altele de fard ori chiar malformate. Şoseaua pe care rulam spre casă se înfăţişa mai plină de bolizi, de nervi şi de viaţă amestecată cu moarte. Nici aşezările înşiruite de-a lungul drumului cu statură europeană nu încremeniseră. Apăruseră peste tot, ca din pământ, acareturi ochioase, parte cu o croială frumoasă, destule tocmite cu un prost-gust ţipător. Lângă acestea, într-o vecinătate stânjenitoare, casele cele umile ale deznădăjduiţilor sorţii. Intraseră şi mai mult în pământ. Paragina şi pustia le copleşeau. Bântuia impresia sfârşitului, adulmecat ca fiind pe aproape.

Un ochi râde și mai mulţi plâng într-o Românie cuprinsă în smârcul din care cearcă a se ridica la lumină. Grijile şi nevoile împovărează şi puterea de a râde și de a zâmbi nu e cea firească. E o încercare mai degrabă haiducească de a răzbi la drumul cel bun. Fiecare o face de multe ori pe cont propriu, cum îl duce capul şi îl ţin puterile.

Proiectul de modernizare a României este sublim în birourile birocraţilor de la Bruxelles, dar se rarefiază uneori până la dispariţie când să fie pus în operă acasă la noi.

Regăseam după o vreme destul de îndelungată România. Îi dusesem dorul. Melodia ce mă învăluia în ceasurile reîntoarcerii, şi ale cărei sonuri mă însoţesc de atunci, e una cu dizarmonii supărătoare. Suntem trăitori pe un tărâm unde oamenii nu găsesc prea des puterea să se bucure. Suspinul durerii se aude străbătând cuprinsul românesc. România se schimbă la faţă. Uneori în bine, alteori hâd. Caii nu trag laolaltă și căruţa se urneşte greu din loc. Cu suferinţă şi năduf. Se înţelege anevoios sau deloc că un proiect, oricât de ambiţios, cum este acesta al modernizării ţării și aşezării ei în rândul naţiunilor prospere, nu poate fi opera câtorva, fie ei şi bine intenţionaţi şi capabili, să presupunem. Din păcate nu prea sunt, pentru că în România respectul valorii e batjocorit ca un produs expirat. Cam prea mulţi români se află în afara istoricului proces de europenizare. Orchestra chemată a interpreta o aşa de dificilă partitură nu are câteva din instrumentele indispensabile. De asta cântul iese şchiop și gângăvit.

Astfel mă regăseam la subsuoara ţării după un timp al însingurărării şi absenţei,dar şi al dorurilor nestinse după priveliştile ei. Îi prind respiraţia, râsu-plânsu şi-i întrezăresc viitorul, ceasul când vom recâştiga zâmbetul și aroma bucuriei. Din nefericire, pare cam departe clipa seninătăţii redobândite. Abia atunci vom putea trage nădejde că va suna orologiul normalităţii şi întoarcerea acasă mult dorită nu va fi şi durută.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!