Diaspora
„Acasă e locul unde ne-am făcut un rost în viață”

„Acasă e locul unde ne-am făcut un rost în viață”

Realitatea diasporei române din Italia este extrem de complexă. Deși astăzi comunitatea românească din Italia apare în presa peninsulară descrisă uneori în culori sumbre, există totuși foarte mulți confrați de-ai noștri care și-au construit o viață și familii fericite în acest colț de Europă care i-a adoptat treptat. Poveștile unora dintre ei impresionează de-a dreptul și dau spe­ranță multora dintre românii plecați din țară, îndemnându-i pe toți la optimism.

Verona este locul din care ne-a scris de curând Ionica Ionelia Pămînt, o absolventă a Facultății de Educație Fizică și Sport care a ales acum ani buni să meargă după Antonio, prietenul ei român, în Italia. Iată uimitoarea lor poveste, redată chiar de ei:

De ce Verona înseamnă acasă?

Dragi cititori, povestea noastră începe undeva în anul 2002, când, la vârsta de 25 de ani, ne-am hotărât să părăsim România. Dar, ca în orice poveste, trebuie să cunoaștem mai întâi personajele principale: noi suntem Antonio, Ionica și micuțul nostru Rafael de patru anișori.

Amintiri despre începutul unei prietenii ce a durat

Prietenia cu Antonio începe cu foarte mult timp în urmă, undeva pe băncile facultății, unde aveam cam aceiași prieteni. Într-o zi însă, drumul vieților noastre avea să se schimbe radical. Antonio a plecat să își facă un rost în străinătate pentru a-și ajuta familia, iar eu am rămas la București să îmi continuu studiile. Mai aveam un an să termin facultatea (Academia Națională de Educație Fizică și Sport). Dar cum în viață nimic nu e întâmplător, înainte de a pleca – îmi aduc aminte, eram în tramvaiul 41 către Facultatea de Agronomie –, Antonio mi-a spus: „Ionelia, dacă eu voi ajunge în străi­nă­tate, am să te ajut și pe tine să vii!" Sincer, nu l-am crezut, dar m-a bucurat faptul că s-a gândit și la mine. Pentru mine toată discuția rămăsese acolo... în acel tramvai. A trecut un an, iar eu terminasem facultatea și lucram în București, pe ici, pe colo. Cu Antonio mă mai auzeam foarte rar la telefon. Așa aflasem că plecase în Italia și că locuia la Verona. Într-o zi de martie, în 2003, în ziua Sfintelor Paști, Antonio mă sună și mă cheamă în Italia, spunându-mi scurt: „Dacă vrei să te ajut, așa cum am vorbit, trebuie să fii aici!" Nu știam dacă fac bine sau nu, dar fără să stau prea mult pe gânduri am acceptat, renun­țând astfel la un contract de muncă în Dubai.

Aventura străinătății

La 1 mai 2003 eram deja în Italia, alături de Antonio, pe care, trăind alături de el, am reușit să-l cunosc așa cum este și așa cum viața l-a schimbat, încet, încet, de-a lungul anilor. Îmi aduc aminte și de prima duminică în care m-a dus, așa cum spunea el, să-mi arate biserica românească din oraș. Pe acele vremuri nu prea era el obișnuit cu slujbele și tot îl auzeam pe lângă mine: „Mai durează mult?" În schimb, eu eram obișnuită de bunici și de părinți să stau la slujbă de la început până la sfârșit.

În toți acești ani însă rolurile s-au schimbat. Lui Antonio îi place acum să stea la slujbe, să-și facă rugăciunile, să știe cât mai multe despre viețile sfinților și chiar să se implice în activitățile bisericii noastre, în cadrul consiliului parohial, devenind cu binecuvântarea părintelui Gabriel fotograful oficial al bisericii. Într-un cuvânt, m-a depășit la capitolul „implicare creștină".

File de agendă comunitară

Și uite așa, treptat, fără să băgăm de seamă, am început să facem parte din marea familie spirituală a Bisericii „Sfântul Ilie Tesviteanul" de la Verona. Am pornit ajutându-l pe părinte într-un an la organizarea hramului parohiei, la organizarea zilelor de 1 iunie, apoi la sărbătorile pentru zilele toamnei, la sărbătorile de iarnă, și aceasta până astăzi, când eu mă ocup în cadrul parohiei de organizarea pelerinajelor, în colaborare cu Centrul de pelerinaje de la Roma, iar soțul meu asigură imortalizarea evenimentelor din cadrul parohiei.

Prinos de recunoștință slujitorilor Bisericii

Încrederea arătată de părintele Gabriel și de doamna preoteasă Patricia ne-a determinat să ne implicăm din ce în ce mai mult în viața comunității noastre de la Verona. Sunt două persoane demne de tot respectul și stima pentru tot ce au făcut în acești ani pentru comunitatea noastră de la Verona.

De ce spun asta? Gândiți-vă, dragi cititori, cum e să ajungi într-o țară străină, unde la început nu cunoști limba, nu știi legile, nu îți cunoști drepturile, unde ajungi cu o diplomă de licență în mână și cu o dorință de a-ți schimba viața în mai bine, iar aici toate ușile ți se închid în față și, în final, ajungi să muncești ca menajeră în casele celor cu bani, așa cum am făcut eu, sau mergi să selectezi gunoiul, așa cum a făcut soțul meu. Părintele Gabriel și doamna preoteasă Patricia au încercat mereu, cu tot ce au putut, cu o vorbă bună, cu un sfat, să ne aducă la lumină, să trezească în noi mereu încrederea că într-o zi totul va fi așa cum ne-am propus, ba chiar și mai bine.

Atunci când simți că nu ajungi să mai vezi luminița de la capătul tunelului și intri în biserică și îl găsești acolo pe părintele Gabriel, care, văzându-te plângând sau trist, te cuprinde la piept, parcă tot greul se năruie și pleci mereu spre casă împăcat cu tine însuți și cu Dumnezeu. Când vorbeam cu dânsul despre visurile noastre, despre căsătoria noastră, el mereu ne spunea: „Dragii părintelui, Dumnezeu știe de ce v-a adus unul lângă altul!"

Bilanț familial

Mulți sunt de părerea că în străinătate căutarea Bisericii și a lui Dumnezeu vine datorită greutăților, a suferințelor; sigur, foarte adevărat, dar nu trebuie să uităm nici de dragostea care se naște aici între oameni, de legăturile de prietenie dintre tineri. Aici, la Verona, multe cupluri, care acum sunt căsătorite religios și cu copii, s-au cunoscut la biserică, la sărbătorile comu­nității noastre. În sânul bisericii, mulți se simt ca într-o familie, aici găsesc o mare parte din ­România.

În Verona, orașul nostru de adopție, putem spune că ne-am născut pentru a două oară. După chinuri și suferințe, după oceane de lacrimi vărsate, acum avem tot ce ne trebuie: o familie, sănătate, un copil, un loc de muncă, unde am ajuns să mergem cu drag – eu acum lucrez ca instructor de gimnastică pentru persoanele de vârsta a treia, iar soțul meu este electrician la o fabrică de centrale electrice.

Însă, pentru a ajunge în acest punct, a trebuit să ne luptăm pentru orice colțișor de pâine. Soțul meu, în primul an, a trecut prin momente cumplite. Ceea ce m-a marcat este faptul că a dormit timp de opt luni afară, în parcuri, sub poduri, în case abandonate. Lucrul cel mai trist și dureros este că, în noaptea sfântă a Crăciunului, când toți mergeau bucuroși să sărbătorească Nașterea Domnului, el încerca să doarmă pe o canapea aruncată între două tomberoane. Privea trecătorii printre lacrimi și se ruga lui Dumnezeu să-i dea puterea să meargă mai departe. Apoi, un an mai târziu, când am venit la el, au urmat nopțile în care îmi povestea, mereu plângând, pericolele prin care a trecut, dar în același timp vedeam pe chipul lui bucuria și liniștea că are pe cineva alături. Aceasta a fost cruda realitate trăită în societatea italiană în primii ani.

Integrarea într-o societate unde nu știi cum să te aperi și unde să mergi să ceri ajutorul este destul de anevoioasă și lungă, dar, cu credința în Dumnezeu, în forțele proprii și cu ajutorul unor persoane pe care le-ai cunoscut la locul și momentul potrivit, totul se rezolvă.

Așa cum se spune, că omul bun pe drumul vieții sale om bun găsește, așa ni s-a întâmplat și nouă. De ce să nu recunoaștem, am mai dat și de mărăcini în calea noastră, dar am reușit să îi dăm la o parte. Am avut șansa să cunoaștem persoane cu suflet nobil, persoane care ne-au întins mereu o mână de ajutor, ne-au dat o haină, o masă caldă, un loc de muncă, ne-au ajutat cu rezolvarea actelor pentru șederea în Italia, cu o vizită medicală atunci când eram bolnavi. Mirarea cea mare este că nu ne-au privit niciodată ca pe niște străini care au venit în țară lor să le fure din drepturi. Ba, din contră, ne-au lăudat mereu curajul și forța noastră de a încerca să ne schimbăm viața într-o țară străină.

Cel mai bun semn de integrare

După atât ajutor primit, ce puteam face noi oare pentru aceste persoane pentru a le arăta gratitudinea și dragostea pe care le-o purtăm? Așa ne-a venit ideea să facem cursurile de voluntariat pentru Crucea Verde, un serviciu de prim ajutor în orașul Verona.

N-au întârziat să apară și întrebările din partea prietenilor noștri români: dar vă plătesc? Ce beneficii aveți? Aveți prioritate dacă trebuie să mergeți la spital? Vă răspundem și dumneavoastră același lucru: nu. Nimic din toate acestea.

De ce facem acest lucru? Simplu! Drept mulțumire pentru toate persoanele care au crezut în noi și ne-au fost alături, pentru toți cei care sunt în necaz și fără ajutor, pentru toți prietenii pe care i-am cunoscut pe parcursul acestor lungi 12 ani de serviciu, pentru un simplu „grazie" [mulțu­mesc]. Și nu sunt nopți pierdute, așa cum mulți ne-o spun. Sunt nopți în care ștergi o lacrimă unei mame îndurerate pentru copilul ei, alini durerea unui bătrân singur și bolnav, faci un copil să râdă doar făcându-i un măscărici dintr-o mănușă chirurgicală pictată cu pixul.

Aceasta înseamnă să te integrezi într-o societate, să fii parte din locul în care trăiești. Trăim aici, muncim aici, ne bucurăm și suferim aici, dar ne este dor de tot ce înseamnă România: de mare, de munte, de ulițele satului bunicii, de cartierul în care am crescut, de datinile și tradițiile noastre; dar, din păcate, încet, încet, toate acestea rămân ascunse undeva în străfundul sufletului nostru.

Suntem întrebați de prietenii din România dacă avem de gând să ne mai întoarcem în țară, însă dezamăgindu-i le răspundem: „Acasă?" Acasă e locul unde ne-am făcut un rost în viață, e locul unde ne-am construit căsnicia, e locul unde s-a născut pruncul nostru, e locul unde în fiecare dimineață te trezești și mergi la lucru, e locul unde în fiecare duminică mergi să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru această „casă" minunată.

Au trecut cincisprezece ani de când suntem pe aceste meleaguri. Verona este un oraș minunat, cu oameni deosebiți și cu o comunitate de români bine închegată, prezentă mereu la activități educative, religioase, la dialoguri interculturale și schimburi de experiențe, atât cu comunitatea italiană, cât și cu a altor etnii. E greu să faci parte dintr-o comunitate și să te integrezi dacă nu reușești să te adaptezi anumitor legi și reguli.

Noi vrem să facem cunoscut tuturor românilor din țară și nu numai că nu am plecat din România de lângă cei dragi pentru că am vrut. Împrejurările ne-au forțat. Am plecat cu gândul la o nouă șansă, la un viitor mai bun pentru noi și pentru copiii noștri, din dorința de a cunoaște adevărata libertate de exprimare și un loc unde să te poți realiza. Dar niciodată, în orice colț al lumii vom fi, nu vom uita un lucru: noi ne-am născut, trăim și vom muri români.

Țin să mulțumesc din nou părintelui Gabriel și doamnei preotese pentru timpul pe care dânșii îl petrec în rândul comunității de români de la Verona pentru a ne aduce mereu aminte, cu orice prilej, fie praznic, fie sărbătoare religioasă sau națională, faptul că suntem români și că trebuie să ne mândrim cu acest dar dat de Dumnezeu.

(Ionica Ionelia Pămînt, Parohia „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul" – Verona I, Protopopiatul Tri–Veneto II, Vest)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!