Acasă la polonezii din Bucovina

La 17 kilometri de Gura Humorului, într-o depresiune a Obcinelor, pe plaiuri domoale se întinde un ţinut rupt, parcă, de lumea reală. E locul în care trăiesc de peste 200 de ani polonezii bucovineni, urmaşii foştilor mineri de la Salina Cacica, stabiliţi în zonă în timpul stăpânirii austriece, sau ai muncitorilor polonezi, care au întemeiat, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, satele Soloneţul Nou, Pleşa sau Poiana Micului. Deşi trăiesc într-o ţară care a devenit şi a lor între timp, aceşti oameni nu şi-au uitat rădăcinile, limba, obiceiurile culinare şi tradiţia din patria strămoşilor lor, Polonia.

E păcat să ajungi la Cacica, să vezi celebra salină şi să nu dai o raită prin satele din apropiere, în care trăiesc, în comunităţi compacte, cei mai mulţi polonezi din România. Înainte de orice, locurile lasă impresia unei lumi a începuturilor, lipsită de freamătul continuu al grăbitei societăţi moderne. Un ţinut blând, aşezat la poalelele unor străvechi păduri de fag, în care natura s-a întrecut pe sine, creând imagini de neînchipuit.

În Soloneţ trăiesc doar polonezi, vreo 500 în total. Singuri, aproape de inima munţilor, cu casele şi grijile lor, cu greul fiecărei zile, printre amintiri. Nimic nu pare să tulbure tihna uliţelor înguste şi a caselor pitice, ascunse în frunzişul des al pomilor. „Oamenii lucrează la pădure. Asta am făcut şi eu toată viaţa; cu caii şi cu pădurea. Când am venit din armată, am găsit totul ars, după război. Nici tu mamă, nici tu tată, casa arsă, grajdul gol... Acuma-s bătrân, am 89 de ani, iar babka are 88. Am trăit bine aici, n-am avut treabă cu nimeni“, ne povesteşte moş Zigmund Poleacek, cel mai bătrân polon din Soloneţ. Îi spun că are nume de rege şi râde cu poftă. Apoi, puţin mai serios, îmi spune că îl cheamă aşa după numele unui clopot mare, din Polonia. Îi zic „bugzaplatz“, „mulţumesc“ în dialect local, pentru răbdarea de a-mi fi povestit despre sat şi plec mai departe, să-l descopăr.

În sat, e ca într-o poveste; chiar asta-i senzaţia. Am nimerit acolo în miez de zi, când copiii ieşeau de la şcoală. Ocupată să cuprind totul cu privirea, m-am trezit lângă o ceată de copile cu părul auriu şi ochi albaştri, răsărite, parcă, din iarbă. Evident, fetiţele localnicilor, zburdând în voie pe betonul încins al drumului, tovarăş bun de joacă pentru copii, în lipsa maşinilor, care trec foarte rar pe-aici.

Soloneţul Nou e unul dintre satele din zona Cacica locuit integral doar de polonezi. Acasă şi pe uliţă, copii şi bătrâni, deopotrivă, vorbesc într-o poloneză stricată, amestecată cu vorbe din graiul ucrainean. Ei n-au ieşit din sat, nu şi-au întemeiat familii mixte. Le-a fost ruşine de felul în care vorbesc româneşte. „La Soloneţ, comunitatea este compactă. Ei, practic, au mai mult origini de la graniţa dintre Polonia şi Slovacia (regiunea Czadca) şi, de aceea, vorbesc un dialect al limbii poloneze, o polonă a muntenilor. Neştiind corect limba, le-a fost ruşine să iasă din sat, să-şi caute fete sau fetele băieţi şi să se căsătorească. Toată lumea râdea de ei, că vorbeau rău româneşte. Au rămas acolo. Sunt foarte înrudiţi între ei. Acum încep să se schimbe lucrurile, pentru că tinerii au ieşit din sat, mulţi dintre ei au făcut studii în Polonia şi s-au întors înapoi cu alte idei“, explică Cristina Cehaniuc, preşedinta Casei Polone (Dom Polski) din Cacica.

Familii mixte, de polonezi şi români, la Cacica

Polonezii din comuna Cacica sunt urmaşii minerilor polonezi din Bohnia şi Wieliczka, aduşi de către stăpânirea austriacă începând cu 1792, să lucreze la salina nou înfiinţată. Aici lucrurile s-au petrecut altfel decât în Soloneţ sau în alte sate cu grupuri compacte de etnici poloni. Familiile s-au amestecat cu cele ale românilor. „Trăind împreună de peste 200 de ani, tradiţiile şi obiceiurile s-au mai amestecat; am luat unii de la alţii. Toată lumea din satele din împrejurimi lucra la salină. Lucrând împreună, s-au cunoscut, s-au căsătorit. Aşa că, acum, rar găseşti familie în care toţi sunt polonezi. După evidenţele noastre, numai în satul Cacica sunt 170 de familii catolice, cu rădăcini poloneze. Dar nu a păstrat fiecare familie limba şi cultura“, subliniază preşedinta Dom Polski din Cacica.

După 1989, în şcolile din aceste localităţi s-a introdus şi limba polonă. Copiii învaţă, astfel, să vorbească o limbă corectă din punct de vedere literar, mai ales că profesorii sunt aduşi chiar din Polonia. „Totuşi, nu e destul. Cel puţin aici, în Cacica, unde în familie nu prea se mai vorbeşte. La Soloneţ, însă, lucrurile stau altfel. Acolo se vorbeşte şi în familie, şi pe stradă, şi la şcoală limba polonă“, ne explică doamna Cehaniuc. La Cacica a rămas, totuşi, „o polonă literară, fără regionalisme, fără dialecte“, adaugă Cristina Cehaniuc.

Borşul de urechiuşe şi babele, reţete poloneze vechi

Chiar dacă trecerea timpului şi contactul cu românii au mai atenuat din autenticitatea tradiţiilor, polonezii au păstrat în familiile lor graiul coloniştilor - strămoşi sosiţi în Bucovina -, câteva cântece vechi, amintirea costumelor naţionale şi, desigur, o parte din secretele bucătăriei polone.

În ajunul Crăciunului, nu există casă de polonez în zona Cacica în care să nu se prepare celebrul borş de urechiuşe. E un preparat fără de care nu se poate închipui Crăciunul. Savoarea şi gustul deosebit i-au ademenit până şi pe consătenii români sau pe ucraineni, aşa că borşul de urechiuşe a devenit o delicatesă locală. „Borşul acesta se prepară cu urechiuşe, un fel de chiroşte locale. Chiroşca este în trei colţuri, însă, la urechiuşe se mai lipesc încă două colţuri. Acestea se umplu cu ciuperci şi cu sfeclă roşie. Borşul se mănâncă în ajunul Crăciunului. Acum, însă, l-au preluat şi românii şi toată lumea face borş cu urechiuşe“, povesteşte doamna Cehaniuc.

O altă reţetă tradiţională poloneză este cea a babelor, un soi de cozonac românesc, deosebit însă prin forma finală. Babele polonezilor sunt rotunde şi înalte, pentru că se coc în nişte forme uşor conice, de lut.

Dom Polski, sufletul comunităţii polone

Şcoala şi primăria din Cacica au reluat, după Revoluţie, legătura cu anumite regiuni miniere din Polonia, iar contactul este acum menţinut în permanenţă prin intermediul Caselor Polone, un soi de centru cultural, existent în fiecare sat de polonezi. Aceste case au fost reînfiinţate după căderea comunismului, reeditând o tradiţie împământenită la începutul secolului al XX-lea. Prin aceste parteneriate, copiii polonezilor bucovineni au ocazia să viziteze Polonia, în schimburi de experienţă şi tabere organizate de ambele părţi, dar şi şansa de a obţine burse de studii în şcolile şi universităţile de acolo.

Cacica, un loc al toleranţei între etnii

Potrivit datelor recensământului din 1992, în comuna Cacica erau înregistraţi 1.001 polonezi, dintre care 612 numai în Soloneţul Nou, sat în care, după cum spuneam, există cea mai compactă comunitate poloneză din România. Alături de polonezii din satele comunei Cacica, trăiesc, însă, în bună înţelegere, şi români, şi ucraineni. Toleranţa a fost dintotdeauna principiul de bază al relaţiilor dintre cele trei etnii. „De când ne ştim noi aici, n-a existat niciodată duşmănie, mânie, ură între poloni, ucraineni şi români. Ne-am înţeles bine, pentru că ne-am văzut de muncă. Fiecare dintre cele trei etnii a avut Casa ei: noi - «Dom Polski», ucrainenii - un centru al lor, iar românii, la fel“, ne-a explicat Mihai Cehaniuc (foto), un polonez de 63 de ani, fost mecanic de locomotivă în gara Cacica.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!