„Aceasta este forţa unei mănăstiri: unitatea şi puterea jertfei“

Augustin Păunoiu, 07 Iunie 2009

Orice ctitorie se zămisleşte mai întâi în suflet. De abia mai apoi ea prinde contur în spaţiu şi poate fi observată cu ochiul fizic. În România, a gândi că poţi să ridici o mănăstire cum este cea din Oradea, cu hramul „Sfânta Cruce“, este o îndrăzneală vecină cu imposibilul. Şi totuşi, patru maici, cu binecuvântarea episcopului de atunci al locului, PS Vasile Coman, au crezut cuvântului că la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă. Dovada credinţei lor poate fi admirată astăzi în oraşul de pe Criş: cea mai mare mănăstire din vestul ţării, care numără 80 de vieţuitoare.

Am ajuns în Oradea într-o zi înnorată, pe la ora prânzului. Oraşul, frumos, puţin cam aglomerat de maşini. După ce am trecut de Catedrala episcopală, care se află în construcţie, pentru a ajunge la mănăstire am făcut la dreapta, urmând Râul Criş, care curge paralel cu şoseaua. Am intrat şi ne-a întâmpinat maica Mina, stareţa mănăstirii, o femeie la 60 de ani, micuţă la trup, dar cu un suflet mare, care ne-a spus cu voce lină că este ocupată. Avea să plece împreună cu câteva monahii să cureţe de ciulini un teren primit din partea Armatei, care urma să se sfinţească de episcopul locului în vederea construirii unei noi mănăstiri.

Nu am putut vorbi cu sfinţia sa decât seara târziu. „Dacă ar fi mai multă rugăciune în ţara asta, ar merge lucrurile mult mai bine. Dar, din păcate, noi, călugării, şi ceilalţi din lumea aceasta ne încâlcim de multe ori în lucruri mărunte, atunci când rostul nostru este cu totul altul. Am fost la Kiev cu o parte dintre maicile obştii noastre. Şi m-am minunat de sfinţii Ortodoxiei care au trăit odinioară, zăvorâţi, lucrători ai rugăciunii neîncetate, care izvorăsc mir din trupurile lor. Ori asta înseamnă că acolo s-a făcut rugăciune multă. Ei au coborât cerul pe pământ. Astăzi parcă nu mai suntem aşa jertfitori. Cu toţii aşteptăm binele. Să fie bine. Dar binele vine dacă îl facem noi toţi. A trecut timpul râvnei. În timpurile noastre, în părţile Râmeţului, unde am intrat eu ca soră, am întâlnit oameni trăitori, care intrau în pădure dimineaţa şi ieşeau la apusul soarelui. Citeau ziua întreagă psaltirea, mâncau o singură dată pe zi. Te duceai la ei şi îţi spuneau: «Mi-a zis Maica Domnului aşa….». Vorbeau direct cu cerul pentru că aveau deschidere numai pentru Dumnezeu. Şi erau mireni… Am cunoscut un frate, Ion David… Îl îngrijeam pentru că era bolnav de cancer. El mi-a spus cu voce înceată: «Tu nu vei sta aici». I-am zis: «Vorbeşti prostii. Cum să nu stau aici? Am plecat de la 14 ani la mănăstire. Sunt hotărâtă să rămân la Râmeţ», îi zic. «Nu, te vei duce în altă parte. Acolo se va ridica o biserică nouă…».“

„Formaţi aici o obşte de monahii şi apoi vom mai vorbi…“

„La episcopie am ajuns înainte de Revoluţie, mărturiseşte stareţa. Venisem să-l îngrijim pe Preasfinţitul Vasile Coman, Episcopul Oradiei, care era bolnav. După doi ani, adică prin 1992, Preasfinţitul se făcuse mai bine. Avusese un atac cerebral şi, însănătoşindu-se puţin, ne gândeam, eu, mama şi sora mea, care erau şi ele monahii aici, că o să ne întoarcem la Râmeţ, mănăstirea noastră de metanie. Dar nu am putut pleca. La insistenţa Episcopului, am rămas. Ne-a spus: «În Bihor nu avem nici o mănăstire de maici. Nici de călugări nu sunt multe. Doar Izbucul. Să formaţi aici o obşte de monahii şi apoi vom mai vorbi».“ Şi maicile au rămas la Oradea.

În vâlceaua unde s-a ridicat mănăstirea era un teren pe care se cultivau diverse soiuri de legume, zarzavaturi. Se experimentau diferiţi hibrizi, pentru a vedea capacitatea lor de adaptare şi producţia care putea fi realizată. Maicile au intrat deci într-o grădină. La casa cea veche, acum muzeu, erau atunci un fel de birouri unde locuiau câteva persoane. După ce au căutat mai multe locuri unde s-ar fi putut ridica mănăstirea, au găsit, la doi kilometri de oraş, un teren care era părăsit. Nu erau case în jur, nimic. Episcopul le-a întrebat dacă locul le convine şi au început lucrările. În 1992 s-au făcut hârtiile, în luna iunie s-a obţinut aprobarea din partea Patriarhiei de înfiinţare a Mănăstirii „Sfânta Cruce“, iar pe 2 august Preasfinţitul a închis ochii.

„Când venea vreo fată şi vedea haosul de aici, pleca fără regrete“

La casa de sus, din deal, sala mare era plină de moluz, iar în camerele de lângă această clădire stăteau animalele. „Am făcut degrabă curat, spune stareţa, şi în a treia duminică din Postul Mare am săvârşit prima Sfântă Liturghie. De aceea, mănăstirea noastră este închinată Sfintei Cruci.“

În 1994, luna octombrie, s-a pus piatra de temelie la biserica cea nouă, iar în 1996 s-a slujit în ea. Deşi era netencuită, la roşu, cum se spune, au început să se facă slujbe aici. „Am fost iniţial doar patru maici, eu, mama, sora mea şi maica Pantelimona. Concomitent cu ridicarea bisericii am construit şi un corp de chilii, ca să avem unde locui. În decurs de doi-trei ani s-au strâns cam 12 maici. La început a fost foarte greu. Pentru că nimeni nu vrea să vină acolo unde e mult de muncă. Când venea vreo fată ca să rămână la noi şi vedea haosul de aici, că nu era nimic definitivat, pleca fără regrete“, povesteşte stareţa Mina.

Dacă la Râmeţ maicile lucrau la atelierul de covoare, la Oradea au decis că este bine să încerce şi altceva. De fapt, locul te obligă să-ţi găseşti o posibilitate de a te întreţine. „Aici, noi am început destul de târziu lucrul la atelierul de croitorie, pentru că am lucrat cot la cot cu bărbaţii la ziduri. Noi dădeam cărămida, mortarul sau fierul beton de jos pentru cei care construiau sus. Se făcuse un lanţ neîntrerupt de oameni. Părea un miriapod cu mai multe braţe şi picioare care îndârjit muncea fără încetare. Pot să spun că, deşi nu avem certificat de calificare în zidărie, cunoaştem detaliat (mă refer la toate maicile care au participat la ridicarea bisericii şi a corpului de chilii) toate fazele zidirii unei clădiri.“

Vocaţia monahală

După ce s-au apropiat de final cu şantierul, o parte dintre maici au putut să se ocupe cu atelierele pe care le-au deschis, croitorie, pictură, broderie. Au fost plecate la biserici, la mănăstiri, unde lucrau maici cu experienţă, şi aşa au ajuns să cunoască meşteşugul punerii culorilor pe pânză şi al cusăturii. „Nu am forţat pe nimeni să meargă acolo unde nu îi place, mărturiseşte cu seriozitate maica Mina. Omului trebuie să-i cercetezi vocaţia şi să-l laşi, pentru că numai aşa poate da randament şi va fi şi mulţumitor. Noi din aceasta trăim. Niciodată nu am mers să cerem cuiva ceva. Ne-am făcut treaba noastră, adică slujba şi munca din care ne întreţinem. Avem zilnic cele şapte Laude, Sfânta Liturghie, la care participă toată lumea. Iar aici se citeşte necontenit Psaltirea.“

Pentru că sunt şi monahii în vârstă, care cu greu mai pot face singure pravila lor călugărească, în fiecare seară, toată obştea se adună în paraclisul mănăstirii şi o maică citeşte cu voce tare rugăciunile de seară, o catismă sau un acatist, iar maicile bătrâne ascultă şi se folosesc duhovniceşte prin participarea la această rugăciune comună.

„Suntem o familie“

Obştea Mănăstirii „Sfânta Cruce“ este una foarte tânără şi numeroasă. Aici îşi duc în prezent viaţa de rugăciune şi lucru zilnic aproape 80 de călugăriţe. Sunt maici cu chemare, conştiente de rostul pentru care au ales această viaţă şi mai cu seamă de datoria ce le stă înainte. „Dacă nu aveam persoane de calitate, spune stareţa Mina venită de la Râmeţ, nu se putea face ceea ce s-a realizat. La timpurile acestea, destul de puţin deschise spre ajutor, fără sprijinul obştii nu se putea ridica nimic. Chiar şi acum, când le-am spus la trapeză că mai avem ceva de făcut, au zis: «Da, venim, sărim». Am crezut că o să vină doar câteva. Când colo, s-a umplut microbuzul. Aceasta este forţa unei mănăstiri: unitatea şi puterea jertfei. Suntem o familie. Dar una care are 80 de membri.“

Ce înseamnă să fii călugăr

Ca să poţi rămâne într-o mănăstire şi pentru a fi rodnic în locul în care eşti, trebuie să ai dorinţă pentru ce ţi-ai ales, pentru mântuire, pentru slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Dacă vii din interes, fără vocaţie, nu reuşeşti să creşti duhovniceşte. În mănăstire, dacă vieţuieşti după rânduiala ei, faci mai mult decât în lume. Aici eşti în ascultare, îţi tai voia, participi la slujbele bisericii zi de zi, deci eşti într-o continuă jertfă. Pe când, în lume, nu îţi ţine nimeni cont, când mai poţi, faci, când nu, nu. Programul de mănăstire, în schimb, nu permite goluri, delăsare, indiferenţă faţă de cele ale Bisericii. Sigur, şi în viaţa de monah sunt necazuri, momente mai grele. Vin perioade când vrăjmaşul îţi aduce ispite, când ţi se pare sau chiar cineva îţi vorbeşte mai urât, când eşti războit din partea simţurilor. Şi nu e uşor. Dar atunci când eşti în ascultare şi nu cârteşti, mântuirea nu este departe de tine. Aşa ne îndeamnă Sfinţii Părinţi.

Eu, dacă m-aş mai naşte o dată, tot călugăriţă m-aş face - spune răspicat maica stareţă -, chiar dacă port o cruce destul de grea, a stăreţiei, a responsabilităţii care atârnă pe umerii mei, ştiind că voi da seamă de mântuirea atâtora. Atunci când eşti pus în frunte trebuie să fii un model, ori aici este dificultatea. Din neatenţie sau din lipsa unei colaborări cu ceilalţi, poţi pierde sufletul omului. Pe de altă parte, mântuirea omului mai depinde şi de sinele propriu. Iuda a stat în preajma Mântuitorului, dar lucrul acesta nu i-a folosit la nimic. Cel mai greu lucru este să lucrezi la mântuirea sufletului omului. Pentru că, oricât de sărac ai fi, ceva de mâncare tot găseşti, şi oricât de lipsit de cele materiale, tot afli o haină pe care să o îmbraci. Dar în latura duhovnicească, lucrurile stau cu totul altfel. Pentru că omul este schimbător. Azi vorbeşti cu el una, vine o ispită, îl înclină şi îl duce în partea din care tocmai credeai că a scăpat. Iar această luptă nu se termină niciodată. Până la mormânt, tot aşa este viaţa noastră. Apoi, mai este un aspect. Cei care vin astăzi pentru a îmbrăca haina monahală nu sunt foarte conştienţi de ceea ce înseamnă acest lucru. Eu am 60 de ani. Atunci când am intrat eu în mănăstire, la 14 ani, eram pregătită din familie în cele ale călugăriei. Ori, acum, mass-media nu îl poate forma în acest sens, tineretul care intră în valul lumii este foarte greu de educat în alt mod de gândire decât cel cu care era obişnuit acasă. Pe când, înainte, contaminarea aceasta cu lumescul nu exista.

Timpul pentru executarea icoanei depinde de complexitatea acesteia

La atelierul de icoane lucrează patru maici. Ele nu stau tot timpul aici pentru că mai au şi alte ascultări în obşte. La şevaletul fiecărei maici poţi găsi o foaie pe care se află imprimată rugăciunea iconarului, rostită de fiecare maică la intrarea în atelierul de pictură. În timpul lucrului se aud în fundal psalmi sau cântări religioase. Maica Antonia, coordonatoarea atelierului de pictură, ne povesteşte despre această nouă îndeletnicire a maicilor din anul 2002.

„Am început cu pictura pe sticlă, după care am trecut, încet-încet, să lucrăm pe pânză. Pictăm prapori, chipuri de sfinţi pentru bisericile care au nevoie. Zugrăvirea icoanelor este în stil bizantin, cu pigmenţi şi emulsie de ou şi vin. Executăm icoane pe lemn la comandă, dar şi pentru magazinul mănăstirii sau diferite expoziţii“.

Cele mai căutate modele sunt icoana Maicii Domnului, a Mântuitorului Iisus Hristos şi a sfinţilor mai cunoscuţi, Apostolii Petru şi Pavel, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Vasile cel Mare şi Cuvioasa Parascheva, Sfântul Nicolae. Maicile de aici nu au făcut o şcoală anume pentru deprinderea acestui meşteşug.

„Am început singure să învăţăm. La mănăstire au venit şi câţiva pictori de la secţia Patrimoniu a Facultăţii de Teologie Ortodoxe din Oradea. Ne-au arătat tehnica execuţiei unei icoane, etapele de lucru, cum se pun culorile şi apoi ne-am descurcat fără ajutor din afară. O parte dintre maicile de la noi au mers şi la Mănăstirea Bistriţa Olteană, care are un atelier de pictură unde lucrează călugăriţe foarte experimentate în această artă. Ne-a ajutat mult ce am văzut la Bistriţa“. Timpul necesar pentru executarea icoanei depinde de complexitatea acesteia. Dacă scena zugrăvită este un praznic unde apar mai multe personaje, munca se întinde pe parcursul a mai multor zile. Dacă nu, două zile este timpul necesar pentru a lucra o icoană care are un singur personaj.

Praporii, lucraţi pe pânză, se fac mai uşor, în schimb, pe lemn e mai dificil, mai migălos. Aplicarea foiţei de slah-metal se face cu multă atenţie. Paşii în realizarea icoanei pe pânză sunt aplicarea pânzei pe un suport de lemn, apoi se dă un rând de gelatină, după care un strat de gelatină amestecat cu praf de cretă. După uscare, se copiază icoana şi se adaugă culoarea. Ca fond se foloseşte acrilic auriu. În cazul lucrului pe lemn se aplică la fel şi se şlefuieşte foarte bine. Pe fondul rămas se lipeşte foiţa şi apoi culoarea.

„Am început într-o baracă muncitorească cu trei maşini şi o masă de croit“

La atelierul de croitorie al veşmintelor bisericeşti, lucrul a început sub coordonarea maicii Isidora. Ea a fost prima care a urmat cursuri de iniţiere în deprinderea acestui meşteşug, iar mai apoi s-a ocupat personal de îndrumarea maicilor care dorea să înveţe croitoria. „Am început într-o baracă muncitorească cu trei maşini şi o masă de croit. Pe măsură ce a fost construit corpul de chilii, acest atelier s-a extins mult“, spune maica. Mai întâi s-a lucrat pentru nevoile mănăstirii, veşminte pentru preoţii slujitori, pentru maici, îmbrăcăminte pentru biserică, dvere. Cu timpul, maicile au început să primească comenzi de la bisericile din oraş şi chiar din judeţ. În partea de vest a ţării nu existau croitorii pentru aşa ceva. Nu a fost uşor până când maicile au deprins totalitatea operaţiilor pe care le necesită confecţionarea unui veşmânt bisericesc.

În atelierul de la Mănăstirea „Sfânta Cruce“, maicile fac rase călugăreşti, reverende, veste pentru preoţi, fesuri şi veşminte liturgice. Pe lângă acestea, maicile cos şi epitafuri, prapori, acoperăminte pentru sfintele vase şi în general tot ce ţine de croitoria bisericească. Materialele sunt luate de la Târgu Mureş sau din Sighişoara.

Durata confecţionării veşmintelor liturgice variază în funcţie de complexitatea broderiei, care se face cu fir de argint sau aurit. Astfel, un veşmânt simplu de preot poate fi gata într-o singură zi, dacă toate maicile lucrează la acesta. Dar acum, lucrându-se în serie, pentru că există multe comenzi, timpul execuţiei creşte. Monahiile nu sunt împărţite pe anumite operaţii, ca în fabrică, ci au fost învăţate să facă un veşmânt de la început până la sfârşit.

Cele mai căutate sunt veşmintele de culoare deschisă, galben, bej, crem sau roşu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!