Interviu
„Actorii sunt ca Ion Creangă tot timpul“

„Actorii sunt ca Ion Creangă tot timpul“

18 Aprilie 2015

Actoria este arta de a te emoţiona în mod public şi de a emoţiona publicul, iar pentru a reuşi acestea este nevoie de un anume tip de sensibilitate. Teatrul este un spaţiu al comunicării, iar datoria lui este să aleagă poveşti frumoase. Actorul George Ivaşcu nu crede în teatru experimental sau în vulgaritate. Şi pentru el, teatrul înseamnă a cultiva frumosul din noi şi din ceilalţi. Directorul Teatrului Metropolis din Bucureşti ne vorbeşte în cele ce urmează despre frumuseţea meseriei de actor, despre arta de a emoţiona, despre credinţă şi talent.

Domnule George Ivaşcu, în ce constă arta de a emoţiona?

Arta emoţională înseamnă a avea curajul de a fi vulnerabil,  a avea curajul să arăţi că lacrima din ochiul tău, atunci când nu este un trucaj, nu e o minciună, este pur şi simplu un sentiment, o vibraţie, o stare. Eu zic despre mine că am rămas poate desuet, cu gândul de a visa în realitate, de a spune poveşti, de a simplifica. Noi suntem nişte povestitori, suntem ca Ion Creangă tot timpul. Spunem diverse poveşti, despre Romeo şi Julieta, despre, despre, despre… Şi cred că asta este capacitatea de a fi sincer cu sentimentele, cu vulnerabilităţile tale, cu defectele tale, cu gândurile, visurile, emoţiile, adică cu zona aceea intimă, interioară, pe care poţi s-o spui publicului pentru a-l face mai bun.

Rolul e menire, dar care este menirea actorului, dintotdeauna şi mai ales astăzi?

Menirea actorului de acum este de a înţelege că spaţiul teatral este un spaţiu al comunicării. Este un spaţiu al comunităţii, al comuniunii. Şi de asta datoria lui este să aleagă poveşti frumoase, de-aia nu cred în teatru experimental, de-aia nu cred în vulgaritate, de-aia nu cred în zonele în care testăm anumite condiţii ciudate despre... Nu cred că asta trebuie să pledeze arta. Arta - tot îmi place mie să spun adeseori şi dau citate, tocmai ca să arăt că nu sunt atât de deştept, ci doar sunt un om care încearcă să creadă în oameni mai deştepţi decât mine -, spunea cineva, înseamnă a cultiva frumosul din noi şi din ceilalţi. Sau, cum spunea Henry Miller, arta este un pod între om şi om, într-un ocean de singurătate. Dau aceste citate pentru că vreau să înţelegeţi că asta e menirea mea, aşa conduc teatrul: întotdeauna aleg poveştile pentru public. Când vine un regizor, când vine cineva care-mi propune un proiect, întâi vreau să ştiu de ce aş cumpăra bilet, adică de ce aş veni la această poveste, şi mai ales unde este grija cea mai mare?! Să nu dezamăgesc, adică să nu trădăm publicul, pentru că până la urmă arta este un fenomen de educare. Nu toate spectacolele sunt capodopere. Nu toţi artiştii sunt neapărat Da Vinci, dar important este ca tot ceea ce facem să-i creeze omului o oră, două de frumos.

Şi ce înseamnă acest frumos din noi?

Eu cred că frumosul din noi înseamnă, paradoxal spun acum, o continuare a lucrurilor inevitabile pe care ni le pune în faţă realitatea. Atunci continuarea la care mă refer este că omul - care, fiziologic vorbind, inspiră, expiră, trăieşte zi, noapte deci condiţia asta de dualitate, şi nu cum unii înţeleg greşit duplicitate, nu, ci prin această capacitate de a ne traduce realitatea continuu -, omul are nevoie şi de visare. Omului trebuie să-i creezi şi zona în care imaginaţia, în care sentimentele lui proprii să poată să existe, nu doar în condiţia continuă: te duci la serviciu, la ora aia se întâmplă aia, după care vii acasă. Adică nu într-o continuă rutină în care simţi ceva care riscă să te îndepărteze de tine doar pentru că intri într-o mecanică a vieţii, într-o rutină de-asta în care ai fi parcă doar un soldat pe un câmp de luptă. Nu e cazul. Atunci trebuie să mai creezi omului şi o stare, cum zicea Dem Rădulescu, „noi suntem copiii de duminică ai societăţii“. Adică omul poate să-şi pună o haină frumoasă, aşa cum în tradiţia bună românească îşi punea pentru a se duce la biserică la ora 11:00 sau pentru a lua masa după aceea în familie. Eu am crescut într-o familie în care duminica se lua masa împreună şi era minunat. Păcat de aceste tradiţii! Aşa cred că omul, cum mama m-a obişnuit prin educaţie iată ca sâmbăta să mergem la teatru, trebuie să caute ca într-o săptămână, într-o lună, să-şi acorde, şi sieşi, şi visării sale, spaţiul lui.

Doar pentru această visare vine omul la teatru azi?

Da, pentru că omul când cumpără bilet ştie foarte clar că vine să-l vadă pe George Ivaşcu, nu vine să-l vadă pe Hamlet. Dar cu ajutorul nostru, cu ajutorul poveştilor, cu ajutorul regiei, cu ajutorul dramaturgiei de bună calitate, omul ajunge uşor-uşor, nu ştiu, să dea uitării aceasta măcar pentru două ore, două ore şi jumătate. Şi ce înseamnă? Că eşti de fapt ca şi cum ai visa, numai că tu rămâi concret în realitate. Eşti pe scaunul nostru, ţi-ai cumpărat biletul, vezi că joacă Ivaşcu, vezi că joacă Mălăele, dar nu cred că mi s-a întâmplat ca după ce am ieşit de la un spectacol jucând Hamlet cineva să-mi spună „Bună seara, domnule Hamlet“. Nu, tot George Ivaşcu îmi spune.

Mi-aţi spus despre teatrul în care credeţi, acela în care nu există vulgaritate. Cum se face teatrul, de fapt?

Teatrul, cum să vă spun, se face dintr-o foarte frumoasă întâlnire a sensibilităţilor, ca să o iau aşa. Autorului, când a simţit nevoia să scrie acel text, i-a venit probabil dintr-o experienţă, dintr-o întâmplare, dintr-un lucru pe care el l-a simţit, l-a durut, i s-a întâmplat. Aşa a simţit nevoia să povestească lucrul acela. După care vine un regizor care începe să citească în povestea respectivă un ceva, o sinonimie cu realitatea, cu epoca în care trăim. Dacă vorbim de Shakespeare, sigur vorbim de Romeo şi Julieta, dar noi putem spune şi astăzi „un tânăr iubea o fată şi părinţii nu-i lăsau“, vorba domnului Dem Rădulescu, care spunea în glumă chestia asta. Ok, şi atunci lucrurile astea se pot întâmpla. După care vine acel interpret, acel artist, care trebuie să fie Romeo. Şi care evident că filtrează şi i se întâmplă prin sensibilitatea lui proprie, că de-aia se poate juca de sute de ani acelaşi „Romeo şi Julieta“, acelaşi „Hamlet“, tocmai pentru că fiecare vine cu propria lui viziune; asta înseamnă a interpreta, iarăşi,  conform Dicţionarului explicativ al limbii române: a avea o părere despre... De-asta putem multiplica poveştile, pentru că fiecare are filtrul lui de sensibilitate. Deci teatrul e muncă multă, dar e firesc în orice profesie, nu-mi place să spun că în actorie se munceşte mai mult. Poate că e un consum sufletesc în primul rând atunci când faci profesia asta cu onestitate, dar eu cred că toţi oamenii care muncesc cu credinţă în profesia lor, care-şi fac cu credinţă meseria, depun acelaşi tip de consum.

Citiţi cărţi religioase?

Da. De-asta să ştiţi că mă consider un om cu frica lui Dumnezeu, în sensul iubirii de Dumnezeu. Pentru că mi-am dat seama că prin natura succesului de carieră pe care îl am acum, mie îmi aparţine doar atât: munca. Restul - toate întâmplările, toate întâlnirile mele cu mari artişti, cu mari roluri, cu public frumos şi aşa mai departe - este meritul, dacă vreţi, al credinţei mele în Dumnezeu.

De ce vă consideraţi un om norocos?

Am spus întotdeauna că sunt un om norocos pentru că am avut parte de întâlniri frumoase. Eu sunt ceea ce sunt pentru că am avut o familie frumoasă, care mi-a dat încredere în mine, apoi m-am întâlnit cu mari artişti, m-am întâlnit cu nişte oameni deosebiţi. De-asta poate, cum vă spuneam la început, sunt desuet. Eu încă cred în om, cred în întâlniri. Aşa cred, sau cel puţin până la vârsta asta iată că nu mi s-a înşelat această credinţă. De-aia rămân desuet. Cred în continuare. (Interviu realizat de Narcisa Urucu Balaban în cadrul emisiunii „Lumina cunoştinţei - Radio Trinitas)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!