Lumina literară şi artistică
Actul de creație este o tainică zămislire

Actul de creație este o tainică zămislire

Dumitru Manolache, 24 Martie 2019

Elena Dinu face parte din acea categorie de artişti plastici care, datorită credinţei, ajunge să se cunoască pe sine şi să pătrundă în esenţa înţelesurilor profunde printr-o trăire personală specială, chiar filocalică, a tainei. De aceea, temele artistice ale picturilor şi versurilor sale reuşesc să exprime într-un mod extrem de original raporturile atât de intime şi delicate ale omului cu Creatorul.

Un părinte spunea că „arta este efortul bolnav al lui Adam de a şi-L reaminti pe Dumnezeu şi zilele fericirii sale”, şi că „pentru vechiul Adam arta este haina vărgată a întemniţatului”. Ce credeţi că este arta? Care este crezul dvs. artistic?

Cred că prin calitatea de fii ai ­Creatorului prin excelenţă, este cu neputinţă ca noi să nu purtăm în substanţa noastră această dragoste şi sete nestăvilită de bine şi frumos (καλός), fiind astfel făpturi filocalice (φιλόκαλοι - iubitori de bine şi frumos) dintru începuturi. De aceea, arta implică, prin esenţa ei, o constantă redescoperire şi reasumare a originilor, o reevaluare a sensurilor şi valorilor fundamentale printr-o raportare permanentă la Prototip, la Artistul desăvârşit - Dumnezeu. În această lumină, arta se face uneori strigăt al omului căzut ce-şi caută agonizând paradisul pierdut, iar alteori se face cântare de dragoste, întru bucuria regăsirii sensurilor. Concepţia că omul creează numai sub semnul suferinţei, al inadaptării sau revoltei îmi pare greşită. Adevărat este faptul că omul, prin natura sa, tinde în mod firesc să îmbrăţişeze binele şi frumosul, spre redobândirea armoniei şi reechilibrare, atunci când se află asaltat de urât, însă şi aflarea binelui şi desfătarea întru acesta îl umplu de lumină, îi dăruiesc aripi spre a se purta din înălţime în înălţime şi a dobândi noi şi neveştejite comori. Arta este firescul omului.

Cum reuşeşte un tânăr artist, ca dumneavoastră, în acest timp al dezinteresului pentru dimensiunea spirituală a existenţei, să repună în discuţie publică teme esenţiale referitoare la transcendenţă, la raportul omului cu Dumnezeu?

Nu ştiu în ce măsură reuşeşte. În orice caz, acest lucru se petrece organic, căci nu poţi dărui decât din ceea ce eşti, şi nu poţi împărtăşi decât ceea ce consideri vrednic de împărtăşit! Dar de unul singur nu eşti nimic, şi fără să fi dobândit întâi, nimic nu ai de dăruit! Aşadar, este întru totul justificat ca omul, şi mai cu seamă artistul, să-şi pună probleme grele de sens, să se cerceteze pe sine în raport cu Dumnezeu, cu Cel Care pe toate le cuprinde şi întru toate se află. Nu este un merit personal, nici al artistului, nici al omului duhovnicesc, consider, acesta de a vorbi, prin lucrarea pe care o întreprinde, despre lucruri superioare mundanului, ci este un dialog început de Însuşi Logosul, prin actul iniţial de creaţie. Noi avem numai putinţa, în deplină libertate, de a alege să fim interlocutori ai Săi, angajându-i şi pe ceilalţi în acest dialog.

Ce „povesteşte” mâna dreaptă a artistei Elena Dinu când pictează sau scrie?

Actul de creaţie este unul intim, este o tainică zămis­lire. Pentru aceasta, rodul nu poate fi decât un pic din propria fiinţă, cu bunele şi relele ei, cu acumulări şi lipsuri, cu putinţe şi cu neputinţe. Mâna încearcă să „povestească” uneori în imagini, alteori în cuvinte - acestea sunt numai vehicule, vase purtătoare, nu şi esenţa conţinutului lor - despre năzuinţe şi preocupări personale în vederea cunoaşterii şi relaţiei cu Dumnezeu, cu propria persoană şi cu semenii, a pătrunderii sensurilor, a reorânduirii propriei mele lumi lăuntrice. Manifestările exterioare ale actului artistic sunt limitate de limbaj, însă esenţa acestei lucrări îşi are obârşia într-un izvor nesecat.

Vorbiţi-ne despre ce aţi descoperit în „curcubeul surprins disecând lacrima”, cum spuneţi într-un poem?

Fărâma de curcubeu nu este altceva decât Sensul care desfiinţează cumva însemnătatea criteriilor gândirii la nivel teluric, inversând valorile şi dând noimă suferinţei prin asumare întru cunoştinţă, atunci când aceasta tinde să ne întunece cugetul. Mergând mai departe pe filonul raportării la Prototip, omul nu poate ajunge la o relaţie armonioasă cu sine şi cu Dumnezeu dacă nu acceptă porţia sa de suferinţă (în lume necazuri veţi avea - Ioan 16, 33), măsura crucii sale, fără de care n-ar afla Învierea. În felul acesta, printr-o permanentă oglindire cu Cel Ce „ne-a potrivit întâi pământul” (dintr-un poem), ajungem să acceptăm şi să îmbrăţişăm cu bucurie rana provocată de povara crucii, „ca pe o comoară, păstrând-o veşniciei”.

Ce este şi ce se petrece „în atelierul morţii mele”, cum spuneţi într-un alt poem, „când pătrunde un fir de lumină în el?”, şi ce se află „dindărătul clipei singure”, spre care priviţi într-un alt poem?

Lumina este dătătoare de viaţă şi nădejde. Este cea care transformă, care arată lucrurile la justa lor valoare, fără deformări şi iluzorii jocuri de umbre. Ea are, de asemenea, o funcţie cathartică, arzând necurăţia şi transformând potirul inimii într-o cămară împodobită spre aşteptarea Mirelui. „Atelierul morţii” este lucrarea omului trupesc, „cu suflet obosit” şi „haină de pământ”, iar „firul de lumină” este lucrarea mântuitoare a Dumnezeirii. „Îndărătul clipei singure” se află „o veşnicie de îmbrăţişări”. De multe ori menţionez în versurile mele cuvântul singurătate. Acesta nu are, însă, conotaţii negative, sens de ruptură, izolare, detaşare egoistă. Este mai degrabă vorba despre o singurătate fecundă, asumată, cea care dezvăluie taine şi este necesară momentelor de introspecţie, de studiu, de sedimentare. Clipa „singură” este clipa în care se lucrează, se înţelege, se cercetează, se creşte.

Între poezie şi imagine există, evident, o legătură. Cum aţi exprima-o în versuri?

Aş exprima această legătură de netăgăduit prin câteva versuri ale unui poet tare drag inimii mele, Rabindranath Tagore: „O, Poete al meu!/ Este plăcerea Ta să-ţi priveşti creaţia
prin ochii mei, /şi în pragul urechilor mele să asculţi în linişte propria Ta dumnezeiască armonie?”

Cum te învaţă taina să asculţi?

Prin însăşi calitatea ei, taina lucrează şi se lucrează discret, în intimitate, în tihnă, fără presiunea factorilor externi. În aceste condiţii, ea subţiază mintea şi simţirea, te învaţă să priveşti, nu doar să vezi, să asculţi, nu doar să auzi. Şi lucrul acesta se împlineşte cu propriul angajament. Totul e să te opreşti din alergat, să faci linişte înlăuntrul tău şi să-ţi îngădui această minunată posibilitate de a fi surprins.

Părintele despre care vă vorbeam mai spunea că artiştii „se revoltă, dar nu corectează”. Credeţi că arta poate fi o cale de salvare a lumii căzute? Dacă da, în ce mod ar face-o?

E cel mai uşor lucru să ne arătăm indignarea, să dorim să surpăm ceea ce nu se potriveşte cu aşteptările şi criteriile noastre, dar nu şi să propunem soluţii de salvare a ceea ce merită salvat. Aceasta implică un efort deosebit, iniţiativă, jertfă. De cele mai multe ori, în societatea modernă, artistul alege să rezolve răul cu rău şi să arate urâtul prin urât. Fireşte că nu se poate combate răul decât prin bine şi urâtul nu poate fi desfiinţat decât de frumos. Şi, într-adevăr, de acel frumos care ar putea salva lumea, şi o face de două mii de ani. Pentru că nu omul singur are puterea să facă aceasta, ci numai printr-o conlucrare cu Izvorul binelui şi al frumosului, întorcându-ne iarăşi la conceptul de καλός. Este la alegerea fiecăruia dintre noi dacă ne facem sau nu părtaşi la această minunată lucrare, sau ne limităm numai la pura speculaţie.

Elena Dinu, date biografice

Elena Dinu s-a născut la 21 decembrie 1982, în Constanţa. Este absoventă a Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii „Ovidiu” din Constanţa. A primit Bursa de studii „Erasmus” - Facultatea de Arte Utrecht, din Olanda. În 2008, a absolvit cursurile de master ale Universităţii de Arte Bucureşti, specializarea pictură, la clasa profesorului Marin Gherasim. Este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din Constanţa. A participat cu lucrări de ilustraţie de carte la mai multe expoziţii de grup, precum cea de la Budapesta, şi cu lucrări de artă şi sculptură în Bucureşti şi Mamaia, la Expoziţia „Dobrogea creştină”, de la Mănăstirea Dervent, la Expoziţia „Spaţiul cultural român în contextul modernităţii”, de la Veneţia, organizată de Institutul Cultural Român în 2008. În acelaşi an i-a fost vernisată şi prima expoziţie personală de pictură, „Imagine şi întrupare”, organizată la Muzeul Memorial „B.P. Hasdeu” din Câmpina. A participat la mai multe tabere de creaţie din ţară şi străinătate. Printre lucrările sale se artă monumentală se numără fresca de la Biserica „Sfânta Parascheva” din Năvodari, mozaicul „Harta Dobrogei” de la Complexul „Cleopatra” din Mamaia şi lucrările de restaurare de la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Constanţa. În 1999 a primit Premiul I „Lăsaţi copiii să vină la Mine”, al A.D.R. În 2018 i-a apărut volumul de versuri „Poeme”, la editura Detectiv Literar, iar din 2005 este redactor la publicaţia culturală „Revista Nouă” din Câmpina.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!