Patristica
Adevărul Întrupării

Adevărul Întrupării

Drd. Roger Coresciuc, 09 Ianuarie 2010

Naşterea lui Hristos din Fecioara Maria oferă fundamentul unirii omului cu Dumnezeu. Abordarea unui subiect atât de profund, esenţial vieţuirii creştine, a fost şi va fi centrul oricărui mod de teologhisire: Dumnezeu Se face om pentru ca omul să devină dumnezeu după har. „Theosis“-ul, îndumnezeirea, reprezintă „inima“ teologiei ortodoxe şi mai toate explicaţiile teologice au în vedere această realitate. Înomenirea Cuvântului şi îndumnezeirea omului sunt două acţiuni care îşi răspund reciproc în taina înţelepciunii dumnezeieşti. Hristos este calea, unică, ce deschide posibilitatea unirii omului cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Orice altă teologie care elimină adevărul înomenirii Unuia din Treime şi lucrarea harului Duhului ratează esenţialul. Singură teologia care pune în centru rolul harului îndumnezeitor poate evita derivele sentimentaliste, perfecţioniste sau exclusiviste.

Hristos se face om, şi omul se află în faţa acestei realităţi. Chiar dacă toate puterile raţiunii vin să contrazică înomenirea Fiului, ne aflăm cu toţii în faţa unui adevăr care în această viaţă poate fi recunoscut mai ales prin harul lui Dumnezeu însoţit de rugăciune. „Mintea cea strălucitoare“ de care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama, „ochiul minţii cel limpezit“, „belşugul de har cel preaîndestulător tuturor“ sunt concepte pe care Părinţii le experimentau şi prin care se deschideau Tainei neîntrerupte care s-a săvârşit şi se va săvârşi până la sfârşitul veacurilor cu fiecare om care la rândul său se dechide acestui adevăr. „Negrăita unire“ provoacă şi pune pe om în faţa adâncului dumnezeirii cu tot neînţelesul aferent. Omul e chemat să dobândească harul Duhului Sfânt, har care însă nu poate fi dobândit ca orice altceva (nu e nici competenţă tehnică sau lingvistică, nici virtute umană, nici cunoaştere limitată). Dobândirea harului presupune relaţia neîntreruptă cu Dum-nezeu, în baza darului pe care Dumnezeu îl face omului. Ne spune Sfântul Grigorie Palama: „Căci numai firea noastră devenită ipostas dumnezeiesc în Hristos, fiind asemenea cu Dumnezeu, poate să se atotdesăvârşească şi să cuprindă în sine toată strălucirea şi străluminarea puterii şi energiei dumnezeiescului Duh“ .

Chiar dacă uneori, pentru omul contemporan, limbajul teologic este un teren prea puţin explorat sau înţeles, consider că o teologie vie nu se poate dispensa în nici un fel de rolul prin care descoperă tainele de nepătruns. Tentaţia reducerii teologiei la sentimentalism, evsevism sau uniformizare poate avea consecinţe cel puţin dramatice pentru parcursul omului pe drumul deschis în mod real îndumnezeirii. Hristos vine să îl ridice în mod real pe om din starea în care se găseşte. Nu avem cum să edulcorăm nici această stare, nici modul în care Hristos acţionează. Sfântul Grigorie Palama afirmă : „Prin fapte, prin cuvinte şi prin pătimiri ne-a arătat nouă toată calea măntuirii, S-a urcat apoi la ceruri şi a tras acolo pe cei credincioşi, lucrând însă şi înnoirea firii pe care şi-a luat-o de la noi, pentru noi, sfinţind-o şi îndreptând-o, şi arătând-o Tatălui supusă întru toate; şi nu doar firea a înnoit-o, ci şi fiecare dintre ipostasurile noastre ale celor credincioşi le-a înnoit şi ne-a dăruit iertare de păcatele noastre prin dumnezeiescul Botez, prin pocăinţă - pe care a dăruit-o celor căzuţi - şi prin Împărtăşirea cu Însuşi sângele şi trupul Lui.“ Hristos Se face cu adevărat om: chiar şi pentru omul modern care uneori nu mai priveşte lumea decât în lumina schimbării fragile, a evoluţiei adesea haotice spre valori discutabile şi rupturi de tot felul. Nu cred însă că aceste derive sunt sau ar trebui să fie motivul principal de îngrijorare. Nu cred că prezentul ne oferă exclusiv direcţii greşite. Nu cred nici că derivele ne sunt exclusiv ca-racteristice. Cred însă că sunt extrem de actuale mesajul şi realitatea Naşterii lui Hristos: „Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos este dăruită la tot neamul şi tuturor oamenilor care o voiesc“ (Sfântul Grigorie Palama). În aceste coordonate, teologia oferă soluţia unei viziuni integrale: Hristos Se face om pentru a-l mântui pe om în întregimea constituţiei sale şi în spaţiul şi timpul în care acesta se găseşte. Nu poate fi viziune integrală dacă teologia se reduce la sentimentalism, evsevism sau uniformizare: automat se pierde ceva din esenţial (sau din verticalitatea atitudinii faţă de Dumnezeu, sau din fundamentul teologic, sau din integralitatea mărturisiirii de credinţă). Coerenţa discursului teologic nu se poate dispensa de o fundamentare esenţială.

Praznicul Naşterii Domnului este un praznic al teologiei. Putem intra în cadrul aperceptiv al teologiei acestei sărbători, propus şi de Sfântul Grigorie Palama, şi de toţi părinţii, asumându-ne constructiv acest cadru. Poate nu critica infinită a modernităţii, ci tocmai deschiderea apetitului pentru dialogul bine fundamentat reprezintă o modalitate de a gusta Crăciunul ca „început al mântuirii noastre“. Imposibilitatea de a depăşi opţiuni ieftine şi confortabile închide perspectiva mărturisirii „ theosis“-ului. „Lecţia înţelegerii Revelaţiei - şi implicit a tainei Naşterii lui Hristos - trece prin evenimentul pascal al Morţii şi Învierii. Darul înţelegerii Scripturilor nu vine fără pătimirea Crucii de către cel ales martor şi păstrător al adevărului. Fiecare fenomen se cere sub Cruce, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul. În greul întuneric de amiază care însoţeşte abandonul tuturor categoriilor inteligenţei (cu tot ceea ce pare să aibă mai bun), în moartea fără regrete faţă de curio-zităţile, îndoielile şi întrebările lumii, mintea teologului primeşte darul învierii şi al înălţării la înţelesuri şi cunoaşteri nemaiauzite, când Duhul se roagă întru dânsul cu suspine negrăite. Acesta este sensul profund al iniţierii mistagogice într-o tradiţie purtătoare de Duh. Fără această iniţiere în tainele Revelaţiei, Crezul şi dogmele Bisericii nu capătă sens. Atunci teologia se varsă, aşa cum spunea părintele Stăniloae, într-o baltă fără semnificaţie în care este posibil orice, dar nimic cu adevărat nou şi profund.“ (Mihail Neamţu, Gramatica Ortodoxiei).

Poate că iureşul consumist evident mai ales în perioada care precede sărbătoarea Naşterii Domnului nu este decât un apel inconştient şi rău-direcţionat pe care omul îl face unei realităţi la care nu e uşor de ajuns. Omul rămâne încă fascinat de creaţie (a sa sau a lui Dumnezeu), şi aş îndrăzni să mă întreb: cât de fascinat ar fi în faţa evidenţei care răstoarnă scara valorilor temporare? „Căci dacă cele ce sunt sunt pline de minune şi faptul de a veni ele de la ine-xistenţă la existenţă e dumnezeiesc şi mult lăudat, cu cât mai minunat şi mai dumnezeiesc şi mai necesar să fie lăudat de noi e faptul că Dumnezeu devine ceva din cele ce sunt, şi nu simplu un Dumnezeu, ci Dumnezeu Cel Ce este cu adevărat, şi devine mai cu seamă firea noastră, care n-a putut sau n-a vrut să păzească modul în care a fost făcută. Căci atât de mare şi dumnezeiesc, negrăit şi de neînţeles e faptul ca firea noastră să devină egală cu Dumnezeu, încât rămâne cu adevărat o taină cu neputinţă de cunoscut.“ (Sfântul Grigorie Palama, Omilia 14 ).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!