Reportaj
Aduceri aminte din locașul unde a slujit Gala Galaction

Aduceri aminte din locașul unde a slujit Gala Galaction

Pr. Neculai V. Abaza, 21 Iulie 2016

Anul acesta se împlinesc 55 de ani de la mutarea la Domnul a părintelui Gala Galaction, născut Grigore Pișculescu. La începutul lui martie 1961, după o îndelungată suferinţă, preotul, profesorul universitar, academicianul, autorul unei versiuni în limba română a Sfintei Scripturi, nuvelistul, romancierul, eseistul şi publicistul de vocaţie incontestabilă Gala Galaction a trecut la Domnul. Sicriul cu trupul său uscăţiv, încins cu chimir de piele, cu barbă tolstoiană şi cu cizme în picioare, îmbrăcat în odăjdii de preot, a fost depus în Biserica „Sfântul Nicolae”-Tabacu de pe Calea Victoriei, vizavi de Academia Română, unde slujise ca preot încă din 1922.

Cu mulţi ani înainte de a se îmbolnăvi însă, Gala Galaction frecventase „altarul” Forumului Suprem al Ştiinţelor, fiind un caz rarisim în vremurile acelea de aprigă prigoană împotriva Bisericii şi a slujitorilor sfintelor altare. Iată-l pe „Patriarhul academicienilor”, cum îl numeau ceilalţi confraţi, „întors” în naosul bisericii în care începuse activitatea sacerdotală. Studenţii teologi de la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, printre care se afla şi semnatarul acestor rânduri, au fost rânduiţi să facă de gardă, în schimburi, până în ziua oficierii slujbei de prohodire. Pentru oficialităţi şi pentru personalităţi cu răspundere în stat era o posibilitate acoperitoare să treacă pragul unei biserici. Erau şi numeroşi teologi şi pasionaţi de literatură, cunoscători ai nuvelelor, romanelor sau bogatei publicistici a părintelui Gala Galaction. 

În orele de veghe, de bună seamă, stând în biserică, am rotit de multe ori ochii asupra interiorului din sfântul locaş, asupra picturii chipurilor de sfinţi, a armoniei culorilor. Acestea din urmă erau îmbogăţite, diversificate şi împrospătate cu cele ale buchetelor de flori, stivuite cu sfială în lungul sicriului, dar şi cu şoptiri care spuneau: „Dumnezeu să-l ierte!”
După mai bine de jumătate de veac, chiar la începutul, când se împlinesc 55 de ani de la evenimentul despre care am vorbit mai sus, am ţinut să particip la Sfânta Liturghie, alături de ceilalţi credincioşi, să mă reculeg, să revăd şi să redescopăr cu nerăbdare biserica unde, împreună cu alţi colegi de an, am făcut de gardă, iar apoi, în ziua prohodirii părintelui Gala Galaction, am fost deosebit de interesat să ascult cuvântările de despărţire ale reprezentanţilor Bisericii noastre şi ale celor din partea Academiei Române. În vremea aceea, asemenea ocazii dădeau bătaie de cap celor cu funcţii de conducere, îndrituiţi să vorbească în faţa unui auditoriu mult diferit, şi încă pentru un preot, chiar dacă membru al Academiei Române... Acum, aşezat în partea dreaptă, lângă strana arhierească, am revăzut de acolo amvonul sub care eu am făcut de gardă. Este acelaşi, neschimbat, un pic mai strălucitor, martorul statornic al atâtor situaţii, întâmplări, bucurii şi tristeţi trecătoare.
Dedesubtul amvonului, jos, pe un covor curat şi frumos, am văzut un fel de podium sau scenă marcată de jur împrejur cu un şnur roşu, agăţat pe nişte stâlpişori de lemn, frumos lucraţi, sugerând celor în vârstă că în interior se adună copii până în clasa a 3-a, a 4-a. Şi într-adevăr, au venit acolo copii, nu puţini la număr, ca pentru un mic cor de circa 10-15 membri. Fără să piardă firul slujbei, mamele lor îi supravegheau discret. În latura de răsărit, adică dinspre Sfântul Altar, copiii aveau în faţă două pupitre de înălţimea unui şcolar de vârstă mică, pe care se aflau caiete de slujbă, cu textele liturgice. Frumos aranjaţi, cu exerciţiul atenţiei îndreptate către Sfântul Altar sau la ceea ce se cântă la strană, acei copii mi-au creat imaginea unui „stol” de îngeri coborâţi în biserică printre credincioşi. Câte o fetiţă sau câte un băieţel schimba uşor filele caietelor de pe pupitre. Înainte de citirea Sfintei Evanghelii, din Sfântul Altar au ieşit opt sau zece băieţi mai mari, probabil din clasele 5-8, îmbrăcaţi în stihare deschise la culoare, fiecare cu câte o lumânare aprinsă în mână, şi s-au aliniat pe solee în stânga şi în dreapta preotului, pe toată lăţimea catapetesmei. Aşezarea acestor copii mai mari în faţa credincioşilor şi în faţa celor mai mici parcă îi îndemna pe toţi să urmărească atent, cu toată luarea aminte a Cuvântului revelat, desluşind fiecare, după vârstă, pregătire şi posibilităţi, semnificaţiile ce se desprind pentru suflet şi mântuirea lui. La chinonic, după „Unul Sfânt”, intervenţia copiilor este exclusivă. Ei cântă cântări învăţate cu siguranţă la repetiţii, fiind ajutaţi de câteva femei în locurile unde modulaţiile sunt mai solicitante. Ceea ce încoronează şi subliniază efortul acestor creştini autentici în devenire este faptul că, în momentul următor, la chemarea preotului, ei se apropie cu adevărat de Sfântul Potir, cei mici însoţiţi de mama sau tata, pentru a se împărtăşi. Lor li s-au adăugat mulţi copii şi mai mici, veniţi mai târziu la biserică. Pentru completarea adevărului, nici numărul celor adulţi nu a fost mic la împărtăşire, deşi o duminică obişnuită.
Stând la rând pentru a fi miruit, am revăzut din ce în ce mai aproape icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă, mi-am adus aminte că, la slujba de prohodire a părintelui scriitor şi academician Gala Galaction, am stat chiar lângă icoana cu chipul Sfântului Nicolae, ocrotitorul acestui locaş.
Dacă la cuvintele sobre şi apreciative, obiectiv rostite de părintele Ioan G. Coman, rectorul de atunci al Institutului Teologic din Bucureşti, precum şi de către academicianul Tudor Vianu, privirea Sfântului Nicolae exprima parcă o încordare prelungită şi afirmativă, la auzul criticilor făcute de academicianul Iorgu Ivan şi de Zaharia Stancu pentru alegerea drumului spre slujirea lui Dumnezeu de către fostul lor coleg, Sfântul Nicolae privea cu durere, înfiorare şi dezaprobare prelungită, ca oarecând la Sinodul I Ecumenic pe Arie.
Cum putem gândi şi înţelege astăzi privirea oarecum aparte a ierarhului din icoană în discuţie? Cu surprindere plăcută, cred insistentă şi scrutătoare, uitând de prigoanele trecutului apropiat, dar fără să excludă pe altele, aşa cum ştim că au reapărut de atâtea ori în decursul istoriei. Dar rugăciunile comune ale slujitorilor, copiilor, părinţilor acestora şi tuturor credincioşilor sunt preluate de Sfântul Nicolae şi sigur, în duhul adevărului, înălţate ca ofrande frumos mirositoare către Tronul Sfintei Treimi, fără ca blândul şi bunul Ierarh să dezmintă vreodată aşteptările celor mici şi ale celor mari.


Galerie foto:
 

 

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!