Repere şi idei
Ai noștri tineri…

Ai noștri tineri…

Cum se face oare că o realitate a secolului XXI se poate măsura cu un gând din veacul al XIX-lea? E totuși un vers al poetului Eminescu, veți zice, fiindcă el a avut o înțelegere a vremurilor, dincolo de contingent... Dar, timpurile schimbându-se, oare nu ar trebui să aducă perspective noi?! Paradoxal, ne mirăm adesea că, de-a lungul mileniilor, momente ale istoriei par a se repeta, iar oameni din vremuri și locuri extrem de diverse se dovedesc a simți și a-și exprima gânduri foarte asemănătoare, care ne îndreptățesc să vorbim de un „etern omenesc". Iată așadar o astfel de potrivire care devine tot mai frapantă pe an ce trece: „ne pleacă tinerii", așa cum, pe la 1840, „plecau" către zările Occidentului, la școli „înalte". Poetul Mihai Eminescu, el însuși preumblat pe la universitățile apusene, a surprins însă mai ales momentul întoarcerii celor plecați, care nu păreau a fi deprins mare lucru dincolo de mode (căci au învățat lucruri fără miez, revelate inspirat în versul „La gât cravatei cum se leagă nodul"). Dar tinerii aceia se întorceau în țară și, mai bine, ori mai puțin serios, se alăturau conaționalilor. Au plămădit momentul l848, Unirea Principatelor și chiar Unirea cea Mare. Ca atare, paralela cu anii noștri pare a avea doar o jumătate adevărată. Fiindcă „ai noștri tineri" pleacă, dar cei mai mulți nu regăsesc drumul de întoarcere.

Ceea ce apare însă mai îngrijorător este faptul că cei care nu au luat încă „drumul străinătății" își propun acest lucru, visează să părăsească țara fie pentru studii, fie ca să lucreze în alte țări europene, ori pe alte continente. Diverse sondaje dau rezultate alarmante care sugerează că 50% din liceenii intervievați își doresc să plece. De unde vine îngrijorarea? A cui este aceasta, de fapt? Părinții adolescenților cu pricina, ei înșiși încă tineri, și-au pregătit copiii pentru asta și de-abia așteaptă să îi vadă instalați în vreun oraș european la o universitate de top. Plecarea copiilor este pentru acești părinți o reușită. Cel mai adesea, ei sunt cei care insistă ca, la finalul studiilor, fiul sau fiica să nu revină, ci să își caute o carieră în afara României. Deci este vorba, până la urmă cam de 50% din părinți, în primul rând... Atunci, cine „este îngrijorat"? Paradoxul este că aproape aceiași oameni constată și deplâng drumul către alte zări al tineretului țării, dar nu caută suficient răspunsuri și soluții.

Fără să părem utopici, vedem cel puțin două posibile căi, prin care s-ar asigura o reașezare a lucrurilor. În primul rând, într-o lume deschisă, dorința de a cunoaște alte meleaguri, de a studia în alte spații decât cele românești nu trebuie să ne mire. Dacă vrem însă ca liceenii noștri să aibă printre opțiuni universi­tăți din țară, acestea, universi­tățile, trebuie să își ridice standardele și să ofere programe de studii atractive. Ceea ce numim „concurență" funcțio­nează și aici, iar noi putem deveni competitivi dacă „îngrijorarea" de care pomeneam este reală și nu doar o lamentare superficială. Pe de altă parte, a acumula cunoștințe într-un domeniu cu viitor devine o țintă firească pentru un tânăr. Dar, odată studiile încheiate, ce l-ar împiedica să revină în țară, pentru a aplica ce a învățat? Câtă vreme această preocupare nu apare pe masa de lucru a diverselor ministere, cu seriozitate și răspundere, doar tinerii cu „stofă de erou" vor avea curajul să revină. Culmea este că o și fac! Absolvenți ori încă studenți, mulți dintre tinerii pe care îi cunosc încă de pe băncile școlii au această opțiune pentru viitorul apropiat. În urmă cu un an, mi-am revăzut un fost elev sosit în vacanță între două sesiuni de examene ale unei universități dintr-un mare oraș european. Matematician, îndrăgostit de informatică, părea decis să vină în țară numai în vacanțe. Ca în glumă, i-am oferit varianta unui curs de informatică pentru elevii școlii. Aflu acum, cu bucurie, că este în România, că lucrează la o mare companie și că de-abia așteaptă să prindă în programul său cursurile de care i-am vorbit. „O excepție!" - veți spune. Poate... Dar, uneori, și cu o floare se poate vesti primăvara. Dacă am fi mai atenți la tinerii noștri, dacă le-am lua în seamă visurile, dacă nu am dori să le limităm aspirațiile, dacă am gândi mai mult la ziua de mâine decât la eternul „azi" și, mai ales, dacă nu am rata să îi punem în legătură cu Dumnezeu. Con­diția ar fi ca noi înșine, „îngri­jorații", să păstrăm această legătură, să nu ne vindem sufletul pe 30 de arginți, să le dăm motive să li se facă dor de România și să o poarte în suflet, oriunde s-ar afla. A construi astfel de caractere presupune un demers constant, coerent, îndelungat. Nu ne naștem patrioți, sau, mai bine zis, nu descoperim patriotismul din noi decât dacă avem alături mentori care știu să ne provoace iubirea, sensibilitatea, respectul. Să nu ne mai supărăm, așadar, pe copiii noștri, ci să reluăm drumul pe care noi, responsabilii, l-am rătăcit. Să reconstruim, pas cu pas, piatră cu piatră, gând cu gând, începând din leagăn, pe viitorii poeți, medici ori informaticieni ai țării. Să le susținem aripile ca să zboare, dar să îi facem noi să își iubească locul de unde și-au luat zborul, să îl iubească îndeajuns ca să dorească să revină și să adauge și ei un pas, o piatră, o floare. Să transformăm îngrijorarea în soluții și soluțiile în realități ale viitorului. Și, sigur, atunci „tinerii" chiar vor fi „ai noștri"!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!