Patristica
„Al meu este Platon, preasfântule şi preaînţeleptule!“

„Al meu este Platon, preasfântule şi preaînţeleptule!“

Adrian Agachi, 07 Februarie 2010

Mihail Psellos a rămas cunoscut în istorie drept unul dintre umaniştii bizantini importanţi. I s-au consacrat suficiente studii, iar operele sale au fost publicate în ediţii critice în limbile de circulaţie internaţională. Unul dintre motivele pentru care s-a bucurat de o atenţie sporită îl constituie faptul că a fost o persoană foarte bine pregătită din punct de vedere cultural. Într-adevăr, Psellos este un exemplu deosebit de cultură într-o perioadă în care puţine persoane aveau şansa de a studia la un nivel înalt, însă tocmai bogatul său dar a fost ţinta atacului unui prieten apropiat.

O scurtă biografie

Născut la Constantinopol în 1018, într-o familie de rang mediu, Mihail Psellos a putut urma totuşi studii înalte. Părinţii săi erau destul de diferiţi ca temperament. Dacă tatăl său era o persoană liniştită, al cărui calm imperturbabil impunea un respect deosebit, mama sa se remarca prin capacitatea de a acţiona repede. Psellos a semănat din punctul de vedere al temperamentului mai mult cu mama sa. Impetuos, ambiţios, tot timpul pregătit să facă faţă înfruntărilor de care a avut parte în multe momente ale vieţii sale, Psellos nu a păstrat prea mult din liniştea oarecum pasivă a tatălui său. Familia sa nu dispunea de o bunăstare financiară deosebită, dar, cu toate acestea, Psellos s-a dovedit un tânăr capabil, o minte ageră şi un spirit puternic. Atunci când familia nu i-a mai putut susţine studiile, a fost nevoit să se angajeze. Motivul principal al întreruperii temporare a studiilor l-a constituit nunta surorii sale. Familia nu dispunea de suficiente fonduri pentru a-i susţine cheltuielile şi, în acelaşi timp, să constituie o zestre atractivă pentru sora sa. Psellos s-a întors rapid la studii datorită unui eveniment nefericit: moartea subită a surorii sale. După încheierea studiilor, beneficiind şi de sprijinul a doi prieteni care vor ocupa cele mai importante scaune la acea vreme: cel de împărat şi cel de patriarh al Constantinopolului, Mihail Psellos a intrat în cadrul curţii imperiale. Constantin Ducas devenise împărat, iar Ioan Xiphillinos, patriarh, prin urmare, Psellos avea deschis drumul către o carieră de succes. Din anul 1055 datează conflictul cu Ioan Xiphillinos pe care îl vom detalia în cadrul următoarelor paragrafe.

Conţinutul studiilor lui Psellos

„Mai cu osebire mă sârguiam pentru două: la retorică - asta ca să adaug graiului mai multă distincţie - şi la filosofie, pentru curăţirea minţii. Nu zăbovisem cine ştie cât de mult la învăţarea retoricii, adică până să pot desluşi punctul de reazem al unui subiect, şi până să mă depind să leg de el judecăţile principale şi cele secundare; însuşirea unei arte atât de cuprinzătoare acum nu mă mai înfricoşa, fiindcă de pe-acum nu mă mai ţineam de litera ei ca un copilandru, ci dimpotrivă, o şi întregeam cu oarecare adausuri de amănunt. În schimb, de filosofie mă legasem: pe tehnica raţionamentelor eram îndeajuns de stăpân, fie că le urmăream nemijlocit, pornind de sus (de la premisă), fie că porneam - pe felurite căi - de la dat. În acelaşi timp, mă sârguiam întrucâtva şi spre cunoaşterea naturii; şi aşa - cu ajutorul învăţăturii mijlocii - ştreptatţ mă înălţam eu până la filosofia primă“ (Cronografia, Editura Polirom, Iaşi, p. 87). Nu doar la studii de filosofie şi retorică şi-a oprit cursul vieţii Psellos, ci şi la matematică şi chiar la astronomie. Polivalenţa sa culturală nu l-a împiedicat, însă, să păstreze echilibrul între cultură şi teologie. „Ştiu că există o filosofie mai înaltă şi decât aceasta, care se desăvârşeşte la în noi în taina şlui Dumnezeu-ţ Cuvântul. Taină în două chipuri deosebite, după natura lucrurilor şi după şdesfăşurarea lor înţ timp (ca să nu mai vorbim de cealaltă îndoită înfăţişare a ei, care pe de o parte şade în puterea de judecată, iar pe de alta în intuiţie şi - la câte spun unii - în cunoaşterea luminată de Dumnezeu). Spre această filosofie m-am ostenit şi eu şîn cele din urmăţ mai cu osebire decât spre cea dintâi, urmând învăţătura marilor Părinţi şai Bisericiiţ, ba uneori adăugând de la mine câte ceva la dumnezeiasca ei desăvârşire“ (Cronografia, p. 88). Psellos nu a dispreţuit niciodată cultura Duhului Sfânt în favoarea celei filosofice, lumeşti, dar a păstrat un anumit echilibru. El a fost în primul rând un om de cultură, lucru care a început să devină contradictoriu cu faptul că a intrat la un moment dat în monahism. Prietenul său din adolescenţă, viitorul patriarh al Constantinopolului, Ioan Xiphillinos, l-a acuzat pe Psellos că acordă o importanţă nedisimulată filosofiei şi dispreţuieşte poruncile scripturistice şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Psellos s-a apărat de această acuză printr-o epistolă rămasă celebră.

Ce sunt scrierile filosofice faţă de moştenirea patristică?

Debutul epistolei către Xiphillinos este fulminant. Psellos reuşeşte în câteva rânduri să spulbere acuzaţiile prietenului său, care îmbrăcase şi el haina monahală. „Al meu este Platon, preasfântule şi preaînţeleptule!, al meu, o, cerule şi pământule!, ca să declam şi eu în stil tragic pe scena cuvântului meu. Căci dacă-mi reproşezi că am frecventat intens pe acest bărbat în dialogurile lui, că i-am admirat caracterul stilului său şi i-am venerat forţa în demonstraţii, de ce nu arunci atunci acest reproş şi marilor Părinţi, pentru că aceia au răsturnat ereziile Eunomiilor şi Apolinariilor aruncând în ele cu rigoarea silogismelor? Iar dacă îmi reproşezi că urmez doctrinelor lui sau că mă reazem pe legile lui, atunci n-ai o părere bună despre noi, frate“ (Către monahul Xiphillinos, p. 465 în: Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri, vol.IV, Editura Deisis, Sibiu, 2006). Psellos se întemeiază prin urmare pe folosirea scrierilor filosofice de Sfinţii Părinţi, cu scopul de a apăra dreapta credinţă. În continuare, respinge acuzaţia conform căreia ar urma părerilor exprimate de Platon în dauna Sfintei Scripturi. „Fiindcă eu am deschis multe cărţi filosofice, am frecventat multe discursuri retorice şi nu mi-au scăpat nici cele ale lui Platon - căci cum aş putea tăgădui aceasta? - şi n-am trecut cu vederea nici filosofia lui Aristotel. Cunosc, însă, şi cele pe care le susţin caldeii şi egiptenii; da, cinstite cap al meu, şi ar trebui să vorbesc şi despre cărţile secrete şezotericeţ. Dar, comparându-le pe toate cu de Dumnezeu inspirata noastră Scriptură, curată şi scânteietoare şi cu adevărat încercată, le-am găsit că sunt de bronz şi pline de falsitate“ (p.465). Psellos recunoaşte că a citit foarte multe cărţi filosofice şi nu s-a ferit să lectureze inclusiv cărţi considerate periculoase pentru un creştin. Curiozitate? Îndrăzneală necugetată? Nu putem considera că dorinţa lui Psellos de cunoaşte amănunţit chiar şi aceste scrieri este neapărat una rea. Dimpotrivă, o persoană cu discernământul său trebuia să lectureze inclusiv cărţi interzise celor simpli. Scopul esenţial era cel de combatere al influenţelor negative pe care aceste opere le puteau avea asupra persoanelor mai puţin luminate.

Discernământul lucrurilor bune

Trebuie să înţelegem că scrierile filosofice nu au fost interzise şi condamnate, dar rămân rezervate celor cu o capacitate de discernere importantă. Sfântul Vasile îndemna tinerii din vremea lui să se comporte cu aceste scrieri precum albinele care ocolesc anumite flori şi le aleg pe cele potrivite pentru a produce mierea. Acest aspect este subliniat şi de Psellos, un ultim amendament cu care încheiem acest material, sperând că vă veţi apleca asupra acestui răspuns plin de înţelepciune al filosofului bizantin. „M-am învrednicit de la părinţi de dumnezeiescul nume de creştin şi, dacă nu-mi va lua cineva în nume de rău ca îndrăzneţ acest cuvânt, sunt ucenic al Celui Răstignit, un produs al educaţiei Sfinţilor Apostoli şi - poate că grăiesc cu îndrăzneală - un receptacul foarte riguros al marii şi negrăite doctrine despre Divin. Pe Platonii şi Chrysippii de care vorbeşti i-am iubit - cum nu? -, dar numai până la scopul şi netezimea lor aparentă; dintre doctrinele lor pe unele le-am trecut numaidecât cu vederea, iar pe altele alegându-le bine le-am amestecat cu cuvintele sacre ca pe unele ce conlucrează cu cel ale noastre, cum au făcut şi Grigorie şTeologulţ şi Vasile şcel Mareţ, marii luminători ai Bisericii“ (p. 468).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!