„Am ales să mor pentru un timp, ca să trăiesc în veşnicie cu sfinţii!“

Alexandru Briciu, 27 Mai 2009

În anii 297-298, în cursul unui război purtat de Imperiul Roman împotriva perşilor, împăraţii Diocleţian şi Maximian Galeriu au hotărât să îndepărteze pe toţi soldaţii creştini din armată, socotind că nu luptă cu destulă vitejie şi că ei ar fi vinovaţi de slăbirea şi căderea imperiului. În acea perioadă, în cetatea militară Durostorum, oraş din provincia Moesia Inferior (astăzi Silistra sau Dârstor, pe graniţa româno-bulgară), trăia soldatul creştin Iuliu, devenit veteran după 20 de ani de slujbă în legiunea romană. De şase ori fusese înrolat în războaiele romanilor şi luptase cu vitejie împotriva barbarilor, întorcându-se, de fiecare dată, la vatră. În anul 298 se vedea adus la judecată în faţa dregătorului Maxim, întrucât fusese denunţat că nu vrea să primească porunca împăratului de a jertfi zeilor.

Militarii creştini din Imperiul Roman aveau obligaţia de a participa, alături de ceilalţi, la ritualul legat de cinstirea zeilor şi a împăratului, asistând, de obicei, pasiv la asemenea servicii. Atunci când erau obligaţi să aducă ei înşişi jertfe păgâne şi refuzau, intrau sub incidenţa decretelor de pedepsire a creştinilor. Informaţii despre persecuţiile creştinilor ne-au rămas prin aşa-numitele „Acte martirice“. Acestea cuprind, în mare parte, copii ale proceselor-verbale de judecată, parţial distruse în vremea împăraţilor Diocleţian şi Galeriu, care au ordonat, între anii 303 şi 305, distrugerea arhivei creştine. La acestea se adaugă istorisirile unor contemporani, de multe ori martori oculari ai evenimentelor, informaţii adunate ulterior în martirologii creştine, documente cu o deosebită importanţă istorică, păstrate până astăzi.

Dialogul cu dregătorul Maxim

Dintr-un astfel de Martirologiu de la Dunărea de Jos ne-a rămas consemnat dialogul dintre veteranul Iuliu şi dregătorul Maxim. Aducându-i-se la cunoştinţă acuzele, Iuliu a răspuns că nu dispreţuieşte poruncile imperiale, dar, fiind creştin, nu poate aduce jertfe zeilor, căci nu se cuvine a uita pe Dumnezeul Cel adevărat şi viu. Auzind dregătorul despre trecutul său în armată, i-a făgăduit că va fi lăsat să plece îndată ce va tămâia statuile zeilor şi ale împăraţilor, înfăţişat ca un simplu gest pentru a-şi salva viaţa. Persecuţiile creştinilor nu erau doar acte nechibzuite de ucidere a acestora. Pierderea vieţii în chinuri avea loc, de cele mai multe ori, după o serie întreagă de dialoguri între acuzaţi şi chinuitori, o adevărată anchetă a vremii. Aceste dialoguri îmbracă diverse forme, de la vorbă bună, promisiuni de bani, bunuri şi funcţii în administraţie, abia apoi trecându-se la ameninţări şi chinuiri. Creştinii nu erau martirizaţi doar pentru o simplă mărturisire, ci, stăruind în credinţa lor, erau interogaţi, întemniţaţi şi readuşi la judecată, de multe ori folosindu-se chiar familiile şi apropiaţii pentru a-i convinge să renunţe la religia lor.

Asemenea şi Maxim i se adresa, cu o falsă înţelepciune, veteranului Iuliu, încercând să-l convingă să jerftească. Orice promisiune se lovea însă de hotărârea creştinului temător doar de Dumnezeu. Văzând că nu reuşeşte să-l convingă, l-a ameninţat cu tăierea capului, veste primită cu bucurie de Iuliu, socotită drept o încununare a vieţii sale pământeşti.

„Am ales să mor pentru un timp, ca să trăiesc în veşnicie cu sfinţii!“

Mărturisirea soldatului creştin, consemnată în documentele vremii, este grăitoare: „Acela (Iisus Hristos, n.r.) a murit pentru păcatele noastre, ca să ne dăruiască viaţa cea veşnică. Hristos Dumnezeu rămâne în vecii vecilor. Pe Acesta de-L va mărturisi cineva, va avea viaţă veşnică; iar cel ce-L va tăgădui va avea pedeapsă veşnică“.

Nici aceste vorbe nu l-au convins pe Maxim să înceteze ispitirea, ci continua, sfătuindu-l să jertfească zeilor, ca să trăiască împreună cu cei din jur. Răspunsul lui Iuliu a fost definitiv: „De voi trăi împreună cu voi, va fi pentru mine moarte. Dacă voi muri înaintea Domnului Hristos, voi trăi în veşnicie. Am ales să mor pentru un timp, ca să trăiesc în veşnicie cu sfinţii“. La auzul acestora, dregătorul Maxim a pronunţat sentinţa: „Iuliu, nevrând să se supună poruncilor împăraţilor, primeşte pedeapsa tăierii capului“.

Iuliu Veteranul şi Isihie - împreună-vieţuitori în cetatea lui Dumnezeu

În ziua pătimirii veteranului Iuliu, era închis împreună cu el în temniţă un alt ostaş creştin, Isihie. Trecuse doar o lună de când alţi doi soldaţi creştini - Pasicrat şi Valentin - fuseseră decapitaţi, la 28 aprilie 298. Şi, pe când slujitorii păgâni se pregăteau să-l ducă pe Iuliu spre locul execuţiei, Isihie i-a spus: „Te rog să împlineşti cu bucurie făgăduinţa ta, ca să primeşti cununa pe care Domnul a făgăduit-o credincioşilor Săi şi să-ţi aminteşti şi de mine, căci curând te voi urma şi eu. Te rog, salută pe Pasicrat şi Valentin, slujitorii lui Dumnezeu, care au pornit înaintea noastră către Domnul, prin buna lor mărturisire“. Iar Iuliu i-a răspuns: „Grăbeşte-te, frate, să vii, căci au auzit făgăduinţele tale cei pe care i-ai salutat!“. Şi primind ştergarul, s-a legat la ochi şi astfel i s-a tăiat capul dreptmăritorului ostaş al lui Hristos, Iuliu Veteranul, în cetatea Durostorum, în ziua de 27 mai a anului 298.

Durostorum - cetatea sfinţilor militari

După pătrunderea romanilor la Dunărea de Jos, datorită poziţiei strategice deosebite, la Durostorum a fost cantonată, încă de timpuriu, o legiune de apărare a graniţei imperiale. Numele antic al oraşului, cu rezonanţă celtică, ce s-ar putea traduce prin „fortăreaţa“, „fortăreaţa de pe colina abruptă“, presupune existenţa unei aşezări getice fortificate, anterioare venirii romanilor.

Biserica Ortodoxă cinsteşte, alături de Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul, pe alţi cinci sfinţi din rândurile soldaţilor romani, martirizaţi în anul 298 în cetatea Durostorum. La 28 aprilie sunt prăznuiţi cei doi fraţi, Pasicrat şi Valentin, urmaţi de Nicandru şi Marcian, decapitaţi la 8 iunie din poruncă împărătească. La 15 iunie intra în ceata sfinţilor ostaşul Isihie, colegul de temniţă al veteranului Iuliu, cu toţii victime ale persecuţiei împăraţilor Diocleţian şi Galeriu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!