Interviu
„Am dăruit chirurgiei tot ceea ce am avut eu mai bun”

„Am dăruit chirurgiei tot ceea ce am avut eu mai bun”

Dr. Aurelia Luchian Anghel, 12 Noiembrie 2015

Domnul profesor doctor Irinel Popescu, doljean de origine, este o personalitate marcantă a medicinei românești, care amprentează o zonă largă a vieții: chirurgie, cadru didactic, literă scrisă, administrație, politică - toate în folosul oamenilor. Chirurgul Irinel Popescu a salvat multe vieți, a scăpat de suferință mii de bolnavi prin operațiile dificile, riscante, încărcate de neprevăzut și a pus la punct tehnici chirurgicale noi.

Domnul Irinel Popescu a realizat primul transplant de ficat din România în urmă cu 15 ani - primul transplant combinat de ficat și pancreas, primul transplant de ficat și insule pancreatice și primele transplanturi de celule stem pentru afecțiuni ale ficatului.

În calitate de președinte al A­sociației Romtransplant a contribuit la elaborarea unei legis­lații adecvate și a unui sistem național de transplant. Ca pre­ședinte al Consiliului Științific al Agenției Naționale de Transplant (înființată în 2005) a contribuit la armonizarea legislației românești cu cea europeană. A inițiat și dezvoltat numeroase proiecte de cercetare.

În misiunea de profesor universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București a îndrumat și pregătit mii de studenți, rezidenți, masteranzi și doctoranzi. A publicat numeroase articole medicale în reviste românești și internaționale, a scris manuale pentru studenți și rezidenți, a scris tratate de chirurgie, documentate și impregnate de expe­ri­ența personală. De‑a lungul anilor a făcut parte din colectivul de redacție al unor reviste națio­nale și internaționale.

A deținut funcții administrative, printre care secretar de stat în Ministerul Sănătății (1998‑2000), în timpul căreia a ajutat Biserica Ortodoxă Română să deschidă Spitalul „Provi­dența” din Iași, ca o alternativă de îngrijire a bolnavilor prin act medical creștin. De asemenea, a fost președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și senator între anii 2004 și 2008.

Pentru realizările remarcabile a obținut numeroase premii, diplome și titluri, decorații și medalii. Printre acestea enumerăm: Premiul „Iuliu Hațieganu” al Academiei Române, Premiul Colegiului Medicilor din România, Premiul „Zece pentru România cel mai bun medic-chirurg al anului 2006”; Steaua României în rang de mare ofițer în anul 2000, acordată de Președintele României; Crucea Patriarhală, acordată în 28 octombrie 2012 de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Este membru corespondent al Academiei Române din 2013, membru al Academiei Franceze, iar din 2011 este președintele Academiei de Științe Medicale din România. În prezent, dl profesor dr. Irinel Popescu conduce Clinica de Chirurgie și Transplant Hepatic de la Institutul Clinic Fundeni - București.

„Viața unui chirurg implică multe renunțări”

Stimate domnule profesor universitar doctor Irinel Popescu, de ce ați ales chirurgia? Care a fost evenimentul sau trăirea care a determinat alegerea acestui drum?

În primii ani de facultate am cochetat cu științele fundamentale și cu medicina internă. În cele din urmă am ales chirurgia pentru că mi s‑a părut mai interesantă și, mai ales, mult mai eficientă pentru bolnavi. Așa era la acea vreme, în anii ‘70, între timp, lucrurile s‑au schimbat mult în medicina internă actuală, dar alegerea mea a rămas definitivă.

Există în viața dumneavoastră oameni care v‑au marcat personalitatea? În ce fel şi cât de necesare sunt astfel de întâlniri în evoluția unui om?

Cea mai mare influență asupra mea a avut‑o profesorul Dan Setlacec, o mare personalitate a medicinei și chirurgiei româ­nești. M‑a influențat în primul rând profesional, dar nu numai; avea o vastă cultură și o filosofie de viață profundă și, mai ales pozitivă. Eu nu pot să spun cât de necesare sunt astfel de întâlniri în evoluția unui om, dar cred că, inevitabil, toți avem parte de ele și cei mai mulți dintre noi am întâlnit, de‑a lungul timpului, câte un om „providențial” care ne‑a marcat viața.

În ce măsură ați știut că viața de chirurg obligă la multe renunțări, la o anumită disciplină şi așezare în viață?

Încă din timpul internatului mi‑am dat seama de sacrificiile pe care le implică viața de chirurg, pentru că și atunci volumul de muncă era imens, mai ales în Spitalul de Urgență Floreasca, în care am petrecut cea mai mare parte a celor trei ani de stagiu. Disciplina vine, oarecum, de la sine, pentru că nu poți rezista la un astfel de ritm și unui astfel de volum de muncă fără o anumită disciplină și rigoare în modul de viață. În plus, evident, viața unui chirurg implică și multe renunțări.

A devenit chirurgia însăşi viaţa sau o parte din ființa dumneavoastră se împli­nește altfel?

Am dedicat o mare parte din viața mea chirurgiei și nu regret acest lucru. Nu știu dacă neapărat o parte din ființa mea se împlinește astfel, dar am încercat să privesc această nobilă meserie cu maximum de responsabilitate, de aceea cred că i‑am dăruit tot ceea ce am avut eu mai bun.

Cum definiți, domnule profesor, omul împlinit?

Un om împlinit este acela care face cu plăcere tot ceea ce face și care are ocazia să constate că munca lui a produs niște rezultate de care beneficiază și alții; iar cu cât aceștia sunt mai mulți, cu atât se simte mai împlinit.

De ce dintre toate actele chirurgicale ați ales transplantul de organe, în special transplantul de ficat?

Am ales transplantul de ficat pentru că reprezenta nu numai ceva nou, dar și o provocare profesională maximă. Ceea ce s‑a întâmplat de‑a lungul celor 15 ani de transplant hepatic în România a însemnat mai întâi salvarea vieții a sute de bolnavi, care altfel ar fi murit, și, în al doilea rând, o mare provocare profesională, care m‑a ținut permanent într‑o stare de mobilizare totală.

Ce înseamnă pentru România transplantul de organe şi în ce măsură ați contribuit la dezvoltarea acestui domeniu?

Transplantul de organe înseamnă o speranță pentru mulți oameni aflați în suferință. În cazul rinichiului înseamnă o mai bună calitate a vieții după transplant, dar în cazul inimii și ficatului înseamnă cu mult mai mult, înseamnă salvarea vieții acestor oameni.

Viața dumneavoastră de chirurg s‑a împletit cu misiunea de dascăl. Sunteți profesor universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. Care sunt bucuriile, care sunt greutăţile şi cum le‑ați depășit pe acestea din urmă?

Desigur, cineva a cărui activitate produce rezultatele la care mă refeream mai sus are datoria să le și împărtășească altora. Devine aproape obligatoriu dascăl. Mie, însă, învățământul mi‑a plăcut de la început. Marele meu regret a fost, însă, că un chirurg nu poate niciodată să‑și dedice atât timp cât ar trebui, de fapt, procesului didactic.

Domnule profesor, v‑ați implicat în activitatea administrativă şi politică a sectorului de sănătate. În ce măsură v‑a ajutat ca om, ca chirurg sau ca profesor funcția de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii şi președinte al CNAS?

După revoluția din 1989 li s‑a cerut intelectualilor să se implice în viața cetății, considerând că, pe de o parte, au datoria să o facă, iar pe de altă parte, dacă ei se dau în lături, cei care se vor „înghesui” să o facă nu ar fi cei mai potriviți. La cele două funcții pe care le‑ați menționat, o puteți adăuga și pe aceea de senator (pre­ședinte al Comisiei de Edu­cație și Cercetare, Tineret și Sport). Nu a fost ușor să îmbin aceste responsabilități (în care m‑am considerat întotdeauna ca fiind mai curând un tehnocrat decât un om politic) cu meseria de chirurg (pe care, de fapt, nu am abandonat‑o niciodată). Privind retrospectiv, am, însă, un sentiment al datoriei împlinite nu numai ca profesionist, ci și ca cetățean.

Cum împletiți bucuriile reușitei cu trăirile când puterea noastră omenească şi medicală îşi arată limitele? Cât timp vă rămâne să decantați, să inte­grați şi să absorbiți aceste stări opuse?

Cred că cel mai bine ar putea răspunde la această întrebare vasele mele coronare, vasele cerebrale, nivelul de adrenalină în sânge, glicemia și alte constante biologice care bănuiesc că se modifică dramatic în asemenea împrejurări, în bine sau în rău. Timpul de absorbție e minim deoarece urmează confruntarea cu alți și alți bolnavi, cu alte și alte probleme.

Ce recomandați unui tânăr, care doreşte să devină medic, ca să reuşească în profesie asemeni dumneavoastră?

Să‑și caute loc de muncă undeva unde profesia medicală e respectată. În lipsa acestui respect nu există nici o motivație să‑ți dedici viața unei meserii atât de grele.


Galerie foto:
 

 

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!