„Am plecat a colinda, pe la case a ura“

Oana Rusu, 29 Decembrie 2008

„Mâine anul se înnoieşte şi începe a ura,/ Pe la case a colinda./ Iarna-i grea, omătu-i mare/ Semne bune anul are...“, spune cel mai des întâlnită urătură a românilor, cea a Pluguşorului. După colindele de Crăciun, în această perioadă se merge cu uratul, cu semănatul şi cu sorcova. Obiceiul Pluguşorului sau al Buhaiului era cel mai întâlnit obicei la Anul Nou şi reprezintă o veche datină agrară, fiind moştenită din perioada în care anul nou se serba la 1 martie.

Ceata urătorilor poate fi formată din doi până la 20 de băieţi, flăcăi şi, de multe ori, ei mergeau chiar cu plugul şi trăgeau o brazdă simbolică, fiind o reprezentare dramatică a muncilor agricole, a menţionat Ovidiu Focşa, etnograf la Muzeului Etnografic al Moldovei. „Mâine anul se înnoieşte şi începe a ura,/ Pe la case a colinda./ Iarna-i grea, omătu-i mare/ Semne bune anul are...“, spune cel mai des întălnită urătură a românilor, cea a Pluguşorului.

„Toată suflarea satelor, de la ţânci până la moşnegi, avea parte de petreceri şi bucurii. Pe vremuri, se ura încă din seara zilei de 30 decembrie, iar cei mai mici, până în 12 ani, porneau cu pluguşorul imediat după ce soarele apunea, adeseori în cete de trei-şase copchilani. Treceau, mai întâi, pe la biserică, până spre miezul nopţii urând din casă în casă. Trebuie spus că fetiţele nu aveau voie să meargă cu Pluguşorul, pentru că ele nu mergeau cu aratul. Băieţii, numiţi colindători sau plugăraşi, aveau obligatoriu asupra lor un clopoţel sau o talancă, iar buhaiul, numit şi «plugul cel mare», făcea parte din apanajul flăcăilor şi al oamenilor maturi, aceştia urând, de obicei, după miezul nopţii“, a precizat Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei. „În unele locuri se mai întâmpla că flăcăii aveau uneori chiar un plug adevărat, cu acesta făcându-se că trag o brazdă în ogrăzile celor pe care îi urau“, a mai spus Marcel Lutic.

Pe vremuri, prima zi a Anului Nou, cea a Sfântului Vasile, mai era numită şi Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului. Prima zi a anului era marcată prin două practici, ambele ilustrate de copii până în 12 ani sau de cei nevoiaşi. Astfel, în fiecare sat apăreau grupuri care mergeau cu Semănatul şi Sorcovitul, la care puteau să participe şi fetele, conform celor precizate de Marcel Lutic. Semănatul se făcea cu seminţe de grâu, secară, orez, ovăz, dar şi cu porumb şi cânepă, aceste seminţele fiind păstrate într-o trăistuţă sau într-o mănuşă de lână. Bărbaţii aduceau în casă un viţel gras sau un miel, deoarece se credea că era bine dacă se semăna peste aceşti pui de animale. „Toţi cei semănaţi erau bucuroşi, crezând, astfel, că anul care începea acum va fi mai mănos cu cât mai mulţi semănători au fost pe la casele lor“, a menţionat Marcel Lutic.

În unele zone, se mergea cu colindul până în ajunul Anului Nou

Colindatul şi uratul este practica cel mai des întâlnită printre obiceiurile de iarnă. „De obicei se mergea cu colindul începând cu Ajunul Crăciunului, iar, în unele zone, se mergea cu colindul până în Ajunul Anului Nou. În Moldova se colindă mai mult la Anul Nou, în timp ce în Transilvania se colindă mai mult la Crăciun“, a mai spus Ovidiu Focşa.

Tradiţia cerea ca flăcăii care colindau, care mergeau cu pluguşorul sau care făceau jocurile cu măşti, să se organizeze în cete. Ceata era foarte importantă pentru comunitatea tradiţională, pentru că ea reglementa întreaga activitate din această perioadă, o perioadă care era supusă unor adânci temeri. „Fiecare gospodar din sat trebuia să primească această ceată a colindătorilor, fiind şi o mare dezonoare pentru o casă care nu primea colindători“, a spus Ovidiu Focşa, care a adăugat că se pare că a apărut, în acest caz, şi o formă de „dezcolindat“ pentru cei care nu deschideau uşa colindătorilor şi urătorilor.

Cele mai vechi poezii ale românilor

Limbajul colindei şi al urăturii este vechi, arhaic; sunt cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au încă o semnificaţie clară, astfel că şi astăzi ridică semne de întrebare, iar specialiştii încearcă să le desluşească, aşa cum este şi cazul cuvântului „ler“. Colindul era atât de mult aşteptat şi de bine primit pentru că se spune că este datina care realiza idealuri irealizabile. În această perioadă oamenii îşi fac urări unii altora, de sănătate, belşug, îşi pun dorinţe pe care, cu ajutorul divin, dar şi prin intermediul acestor colinde, speră să le realizeze în anul care vine. Alături de ceata feciorilor, colindul era cântat şi de copii, erau colinde speciale ale lor, ei mergeau în secial în dimineaţa de Crăciun şi colindau la fereastră sau în casa gospodarului, dar mai mult în familie şi prin vecini. Cântecul de Stea se cânta de către copii de la Crăciun până la Anul Nou, alaiul fiind format din cei trei copii care amintesc de cei trei magi. Copiii îşi făceau steaua cu cinci colţuri din hârtie sau din ce materiale aveau la dispoziţie. Un alt colind religios este cel de la Bobotează, când se mergea cu Chiraleisa.

Pluguşorul

Aho, aho, copii şi fraţi,

Staţi puţin şi nu mânaţi,

Lângă boi v-alăturaţi

Şi cuvântul mi-ascultaţi:

S-a sculat mai an

Bădica Traian

Şi-a încălecat

Pe-un cal învăţat,

Cu numele de Graur,

Cu şeaua de aur,

Cu frâu de mătasă,

Cât viţa de groasă.

Şi în scări s-a ridicat,

Ca s-aleagă-un loc curat

De arat şi semănat.

Şi-n curând s-a apucat,

Câmpul neted de arat,

În lungiş şi-n curmeziş.

S-a apucat într-o joi,

C-un plug cu doisprezece boi:

Boi bourei

În coada cu dălbei,

În frunte ţintăţei.

Mânaţi flăcăi: hăi, hăi!

Ziua toată a lucrat,

Brazdă neagr-a răsturnat

Şi prin brazde-a semănat

Grâu mărunt şi grâu de vară,

Să dea Domnul să răsară.

Şi când lucrul a sfârşit

Iată, mare, s-a stârnit

Un vânt mare pe pământ

Şi ploi multe după vânt,

Pământul de-a răcorit

Şi sămânţa a-ncolţit

La luna, la săptamâna

Îşi umplu cu aur mâna.

Şi se duse ca să vadă

De i-a dat Dumnezeu roadă

Şi de-i grâul răsărit,

Şi de-i spicul aurit.

Mânaţi flăcăi: hăi, hăi!

Traian iute s-a întors...

Şi din grajd pe loc a scos

Un alt cal mai năzdrăvan,

Cum îi place lui Traian:

Negru ca corbul,

Iute ca focul,

De nu-l prindea locul;

Cu potcoave de argint

Ce-s spornice la fugit.

El voios a-ncălecat,

La Tighina a plecat

Şi oţel a cumpărat,

Ca să facă seceri mari

Pentru secerători tari,

Şi să facă seceri mici

Pentru copilaşi voinici.

Şi-a strâns fine şi vecine

Şi vreo trei babe bătrâne

Care ştiu rândul la pâne;

Şi pe câmp i-a dus

Şi pe toţi i-a pus

La lucrul pamântului, în răcoarea vântului.

Ei cu stânga apucau

Şi cu dreapta secerau,

Şi prin lan înaintau

De părea că înotau.

Mânaţi măi: hăi, hăi!

Alţii-n urma lor legau

Şi clăi mândre ridicau,

Apoi carele-ncărcau

Şi pe toate le cărau

În capul pământului,

În bătaia vântului.

Arie pe loc făceau

Şi grâul îl treierau;

Harabale încărcau

Şi la moară le porneau.

Şi turnau deasupra-n coş

Grâu marunţel de cel roş,

De sub piatră în covată

Curgea făina curată.

Traian mult se bucura,

Zeciuiala morii da

Şi voios se înturna.

Iară mândra jupâneasă

Auzea tocmai din casă

Chiotul flăcăilor

Scârţâitul carelor.

Mânaţi măi: hăi, hăi!

În cămară ea mergea

Şi din cui îşi alegea

Sită mare şi cam deasă

Tot ca pânza de mătasă

Şi cernea, măre, cernea,

Ninsoare se aşternea;

Apoi pâne plămădea

Şi-o lăsa până dospea;

Colăcei că învârtea

Pe lopată mi-i culca

Şi-n cuptor mi-i arunca;

Apoi iară cu lopata,

Rumeni îi scotea şi... gata!

Atunci ea-mpărţea vreo cinci,

La flăcăii cei voinici

Şi-mpărţea trei colăcei

La copiii mititei.

Mânaţi măi: hăi, hăi!

Cum a dat Dumnezeu an,

Holde mândre lui Traian,

Astfel să dea şi la voi

Ca s-avem parte şi noi.

Să vă fie casa, casă;

Să vă fie masa, masă;

Tot cu mesele întinse

Şi făcliile aprinse.

Şi la anul să trăiţi,

Să vă găsim înfloriţi

Ca merii,

Ca perii,

În mijlocul verii,

Ca toamna cea bogată

De toate-ndestulată.

Aho, aho!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!