Amintiri despre părintele Vasian Iosub, „moşul duhovnicesc“

Adrian Hriţcu, 11 Noiembrie 2007

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă celui care vrea să scrie să aleagă cu grijă cuvintele, întocmai cum bijutierul caută atent pietrele preţioase, astfel ca bijuteria sa să fie cât mai strălucitoare. Caut şi eu cuvinte potrivite pentru a exprima adevărul despre duhovnicul îmbunătăţit de la Schitul Icoana, de lângă Mănăstirea Neamţ. Cu ajutorul bunului Dumnezeu, voi mărturisi adevărul care să-l bucure pe părintele Vasian, văzând cu duhul, acum, când nu mai este printre noi, că nu este uitat de cei pentru care a însemnat ceva, în timpul pelerinajului său pământesc.

Părintele Vasian era originar din Tătăruşii Paşcanilor, dintr-o familie de creştini autentici, gospodari harnici şi cinstiţi. La dorinţa lui am vizitat aceste meleaguri, ale obârşiei sale, pentru a vedea cum decurg lucrările la sfânta biserica ridicată pe locul dăruit de el, când s-a hotărât, în duh evanghelic, să părăsească cele ale lumii, pentru a urma Lui Hristos-Domnul.

Avea înfăţişare blândă şi smerită, cu vorbire măsurată şi plină de duh, şi aceasta numai când avea de spus ceva cu folos.

Fostului preşedinte al Franţei, Valerie Giscard dâEstaing, reproşându-i ziariştii că soţia sa, distinsa doamnă Anepion dâEstaing, vorbeşte puţin, le-a răspuns: „Soţia mea vorbeşte numai când are ceva de spus“. Acesta era şi stilul vorbirii părintelui Vasian. Când l-am văzut prima dată am avut convingerea că mă găsesc în preajma unui om al lui Dumnezeu, chip smerit şi blând ca un miel.

Sunt recunoscător acestui părinte pentru contribuţia sa însemnată la începutul drumului anevoios al vieţii mele. Pe lângă bunele poveţe, mi-a oferit prima haină monahală, din puţinele care le avea, potrivit îndemnului evanghelic: „Cel ce are două haine să dea şi celui ce n-are una“. M-a acoperit apoi cu mantia dragostei sale părinteşti, în drum spre locul răstignirii din faţa sfântului altar, al ştefanienei catedrale. A asistat apoi la depunerea sfintelor făgăduinţe monahiceşti, exprimate cu zdrobire de inimă: „Am greşit Părinte, la cer şi înaintea Ta“.

„Măi Adrian, ia-o încetişor, că armata-i lungă“

După impresionanta ceremonie a călugăriei, a urmat ucenicia primului abecedar duhovicesc, în chilia şi sub atenta sa supraveghere. Şi-a sfătuit învăţăcelul său timid să păşească hotărât şi răbdător, pe calea cea împărătească de mijloc, fără exagerări, aşa cum sunt ispitiţi unii începători să devină sfinţi dintr-odată. Când observa ceva nepotrivit pravilei de început, zicea cu blândeţe: „Măi Adrian, ia-o încetişor, că armata-i lungă“. Dorea sincer ca învăţăcelul său să se găsească în duhul deprinderii corecte a „artei artelor“ conform Sfântului Teodor Studitul: „Dacă o meserie oarecare nu se poate învăţa fără maestru, cu atât mai vârtos «arta artelor», trăirea duhovnicească“.

Convins de valoarea spirituală a acestui povăţuitor cu un har aparte dăruit de Dumnezeu, aş fi dorit să rămân lângă el tot timpul vieţii, dar n-a fost să fie aşa, căci „paşii omului de la Domnul se îndreptează“, zice Psalmistul (Ps. 36, 23). Pe calea rânduită de Dumnezeu am păşit şi eu - păstrând însă comuniunea de inimă şi de suflet cu iscusitul duhovnic.

Valoarea sa reală, de om integru şi cinstit, a fost apreciată şi de soborul marii lavre nemţene, încredinţându-i paza tezaurului mănăstirii. Astfel, în momente de cumpănă prin care trecea ţara, părintele Vasian, împreună cu alţi duhovnici, ascundeau valorile istorice ale mănăstirii în locuri tainice, jurând, în miez de noapte că vor păstra cu sfinţenie secretul tainiţei. După trecerea primejdiei, sfintele odoare apăreau ca prin minune, la locurile lor, în sfânta catedrală.

Tot ca om de încredere, la hramul Prea Cuvioasei Maici Parascheva era rânduit la Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ pentru a primi daruri şi cereri de la pelerinii care solicitau ajutorul ocrotitoarei Moldovei. Cu acest binecuvântat prilej, era şi oaspetele fiului său duhovnicesc, încurajându-se reciproc, întru slujirea Sfintei Biserici, fiecare la locul şi cu rostul său, rânduit de Dumnezeu.

Monahul, ca un melc

L-am sprijinit din toată inima la ridicarea Schitului Icoana - idealul său scump, slujind la sfinţire ca diacon, alături de episcopul Pavel Şerpe, stareţul Neamţului în acea vreme.

În unele împrejurări dificile l-am încurajat, mai cu seamă la tăinuirea unor vieţuitori ameninţaţi de către autorităţile comuniste. Este de înţeles că lucrul acesta nu a fost uşor, întrucât Schitul Icoana, găsindu-se în preajma cabanei de vânătoare a puternicilor zilei, întregul personal monahal a fost urmărit şi suspectat, iar viaţa egumenului a fost o adevărată mucenicie.

Recunoştinţa umilei mele persoane faţă de acest părinte îmbunătăţit se manifestă prin pomenire şi păstrarea de momente de reculegere la mormântul său, ori de câte ori vin în pelerinaj la icoana făcătoare de minuni din mănăstirea de metanie - ca Milostivul Dumnezeu să păstreze sufletul său în pacea milei cereşti.

Se cuvine să gândim cu evlavie cât de scumpe au fost aceste icoane smerite ale lui Dumnezeu şi cât de rar se mai întâlnesc azi prin sfintele chinovii. Afirm aceasta întrucât viaţa monahală a luat fiinţă în jurul marilor duhovnici, iar când aceştia s-au rărit, au intervenit momentele de criză. Cu toate acestea, singuraticii călugări rămân filosofii rugăciunii şi ai bunei făptuiri. Filosofia egumenului de la Icoana era relaţia cu Dumnezeu şi Omul, frate prin creaţie şi frate prin credinţă. În felul acesta, legătura călugărului cu lumea se limitează la modul său de vieţuire, de unul singur. De aici vine şi numele de „monah“ - adică cel care îţi duce viaţa de unul singur. Pentru aceasta, emblema monahului este melcul, animalul purtător al casei sale în spate, ascunzându-se în ea în momente de primejdie.

De pildă, în Muntele Athos, călugării au imprimat pe centură imaginea melcului cu profundă semnificaţie. Cuviosul Dorotei afirmă că centura monahului, confecţionată din piele de animal mort, aminteşte nevoitorului să-şi mortifice înclinaţiile păcătoase ale firii, iar sfintele nevoinţe se petrec în intimitatea chiliei, întocmai ca melcul în carapacea sa din spate, conform spuselor: „pe spatele meu, rănile Domnului meu le port“.

Drumul călugărului şi drumul mireanului

Acesta era chipul egumenului de la Schitul Icoana, monah autentic şi în acelaşi timp profund uman, lucrând „cu timp şi fără timp“ la făurirea desăvârşirii morale, atât a sa proprie, cât şi a fratelui din lume. Este ştiut că, atât călugărul, cât şi creştinul pornesc împreună pe calea sfintelor osteneli, pentru a ajunge pe culmea perfecţiunii. Idealul este acelaşi, mijloacele, însă, sunt diferite. Itinerariul călugărului este abrupt şi cu poticniri, pe când al creştinului este supus obligaţiilor vieţii de zi cu zi. Mântuirea călugărului este problemă de calitate şi nu de cantitate, căci „în casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri şi numai silitorii se învrednicesc“, printre care şi călugărul, ca un creştin mai silitor, căci „stea de stea se deosebeşte întru strălucire“.

Întru dobândirea unuia dintre aceste „locaşuri“, „moşul duhovnic“, cum îi ziceam eu, folosea toate mijloacele, care-i erau la îndemână. De pildă, avea pe sală un dulap cu străchini de lut şi linguri de lemn în care - împreună cu vecinul său de chilie - schivnicul Gherasim Cârjă - punea alimente pentru hrana săracilor, care la plecare excalamau recunoscători : „Bogdaproste, părinţilor Gherasim şi Vasian“.

Filosofia trăirii călugăreşti a duhovnicului Vasian era comuniunea cu Dumnezeu şi cu fratele Omul - cele două coordonate ale mânturirii sufleteşti.

De bună seamă, există şi astăzi nevoitori ascunşi în Lavra Neamţului - „Ierusalimul ortodoxiei româneşti“, care s-au desăvârşit în tăcere.

Gropniţa din cimitirul mănăstirii în care se află craniile acestor chipuri alese, iar Sfântul necunoscut, ridicat singur de sub lespezile trotuarului spre biserica mare sunt mărturii tari în această privinţă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!