Actualitate religioasă
Amintiri sihăstreşti despre "patriarhul munţilor"

Amintiri sihăstreşti despre "patriarhul munţilor"

Astăzi, 29 noiembrie 2014, la Mănăstirea Sihăstria se face pomenirea părintelui arhimandrit Victorin Oanele la 40 de zile de la naşterea sa în ceruri. La acest ceas al trecerii părintelui Victorin în viaţa veşnică, o primă concluzie pe care aş vrea să o exprim ar fi aceea că Tataia a fost stareţul multor cuvioşi cu viaţă sfântă, dar şi al multor personalităţi din viaţa bisericească.

Părintele Victorin Oanele a fost stareţul-director al celei mai importante şcoli duhovniceşti, unde s-au format în vremuri de prigoană multe personalităţi care au salvat spiritualitatea românească ortodoxă într-un timp special din istoria bimilenară a bisericii noastre.

Stareţul cuvioşilor, prietenul patriarhilor

Este binecunoscut faptul că Părintele Victorin a primit în mănăstire şi apoi a tuns în călugărie pe actualul patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel. În perioada în care părintele Victorin a fost stareţ al Sihăstriei, mulţi patriarhi au vizitat această oază de spiritualitate. Dacă facem bine conexiunile faptelor şi le punem în context, observăm că plecarea părintelui Victorin din lumea aceasta la Ierusalimul cel de sus s-a întâmplat în vremea când Patriarhul Ierusalimului, Preafericitul Teofil, venea în vizită oficială în România, la invitaţia Preafericitului nostru Patriarh Daniel. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Patriarhul Ierusalimului vine în România când „patriarhul munţilor“, cum a fost adesea supranumit stareţul Victorin, şi prietenul patriarhilor pleacă la Ierusalimul cel de sus.

Dacă părintele Patriarh Daniel a fost tuns în călugărie de părintele Victorin – ca şi un alt episcop al Sinodului românesc, arhitectul francez Marc Alric – şi smerenia mea am avut bucuria să fiu primit ca vieţuitor în această mănăstire. La felul cum a lucrat Dumnezeu în viaţa mea şi cum mi-a diriguit viaţa până acum, aş putea spune că, în acea vreme când am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Sihăstria, dacă părintele Victorin nu mijlocea la stareţul de atunci, protosinghelul Caliopie Apetrei, nu eram ceea ce sunt astăzi. Aceasta se petrecea în toamna anului 1969, la hramul Mănăstirii Sihăstria, din 8 septembrie.

De câte ori am vorbit sau am scris despre anumiţi părinţi deosebiţi ai Sihăstriei, am făcut referinţă la începuturile traseului meu în viaţa monahală de la Sihăstria. 1969 este anul renaşterii mele spirituale. Nu aveam nici cincisprezece ani împliniţi când am participat pentru prima dată la un hram de mănăstire. În ciuda opresiunii autorităţilor atee şi a timpurilor nestatornice, credincioşii-pelerini erau prezenţi în număr foarte mare la hram. Pe vremea aceea, la Sihăstria, erau mulţi părinţi înaintaţi în vârstă aduşi din mănăstirile care fuseseră închise în urma aplicării decretului de tristă amintire pentru călugări, 410/1959, şi care primiseră aici domiciliu forţat, pentru a fi sub observaţia regimului. Sihăstria anilor 1970 avea în jur de 100 de călugări, în majoritate bătrâni. Or, tocmai mulţimea bătrânilor îmbunătăţiţi a făcut să sporească dimensiunea spirituală a locului. Pe acelaşi perete cu icoanele chiliei mele stă la loc de cinste acea fotografie cu majoritatea părinţilor şi fraţilor din obştea Sihăstriei anilor 1970. Fotografia-document îmi face aducere-aminte de chipurile ascetice, blânde şi cuvioase ale părinţilor de atunci. Undeva, pe un covoraş, eram şi eu aşezat la picioarele lor. Pe atunci nu ştiam că stăteam la picioarele unor sfinţi. Între ei era şi economul mănăstirii Sihăstria de atunci, părintele Victorin Oanele.

La Sihăstria am învăţat cum să transform toată viaţa în pravilă

După ce a trecut hramul, maicile de la Varatec, care m-au însoţit, m-au dus la economul mănăstirii, părintele Victorin, căruia i-am mărturisit dorinţa de a rămâne în mănăstire. Trecând peste amănunte şi aparenţe, părintele m-a prezentat părintelui stareţ, Caliopie Apetrei, căruia i-a fost spusă şi hotărârea mea. Apoi adăugă: „Îl văd isteţ şi bun de treabă, din familie de oameni gospodari, şi dacă are râvnă, daţi blagoslovenie să rămână, că-mi trebuie oameni buni de muncă, fiindcă majoritatea părinţilor noştri sunt bătrâni şi neputincioşi“. Părintele Caliopie a încuviinţat, deşi încălca o dispoziţie a autorităţilor timpului. Îmi amintesc şi acum cuvintele lui: „Frate Ilie, pentru ascultare în gospodărie te adresezi economului, părintelui Victorin; când ai nevoie de cele necesare traiului, chelarului, părintele Ambrozie; pentru învăţături şi sfaturi duhovniceşti, părintelui Cleopa; pentru rânduiala bisericii, eclesiarhului mare, părintele Macarie; pentru cele cărturăreşti, părintelui Petronie, iar ca duhovnic să iei pe părintele Paisie“.

Şi aşa am trecut în ascultare directă la părintele econom Victorin. Îmi amintesc cum am început de a doua zi, după hramul paraclisului Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana. Cu ochiul său ager şi vigilent, după prima săptămână de treabă, părintele Victorin a observat că am oarecare îndemânare la tot ceea ce-mi dăduse să fac. S-a gândit să-mi încredinţeze ascultări şi rocodelii mănăstireşti pe care şi acum le-aş face cu îndemânare. De la părintele econom am învăţat ca de la un tată diriguirea corvezilor într-o gospodărie, cum să cosesc, cum să prăşesc, cum să îngrijesc vitele, cum să utilizez cobiliţa, cum să îngrijesc şi să respect pe cei bătrâni. Într-un cuvânt, am învăţat cum să transform toată viaţa în pravilă sau liturghie.       

Grijuliu ca un tată

În toamna anului 1970, intrasem la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Potrivit regulamentului de atunci al şcolii, la înscriere trebuia să avem o categorie întreagă de produse agroalimentare şi alte lucruri de interes personal. Lista era enormă. M-am prezentat cu ea la părintele econom. Îmi amintesc cum a luat lista în mâini, a aruncat un ochi iscoditor şi a început să noteze pe o hârtie cum să mă prezint la chelarul mănăstirii, părintele Ambrozie, ca să îmi procure toate produsele cerute de regulamentul intern al seminarului. Apoi, adăugă: „Frate Ilie, mâine dimineaţă mergem la Târgu Neamţ să cumpărăm celelalte“. Aşa a fost. Grijuliu ca un tată, mi-a cumpărat toate, potrivit exigenţelor cerute de instituţia de învăţământ. Astfel am plecat, ca fiu al mănăstirii, la seminarul de la Neamţ. Acest fapt s-a repetat încă doi ani cât am mai rămas în obştea Mănăstirii Sihăstria.

Părintele Victorin a fost Tataia adevărat, care a continuat grija faţă de mine după ce am intrat în familia spirituală a obştii de la Sihăstria. A spune că părintele Victorin a fost aspru este o greşeală. El ştia să fie bun cu bunii şi aspru cu nebunii şi pezevenchii, cum îi numea adesea pe leneşi şi cârtitori. Nu pot zice că eu nu am trecut prin necruţătoarea-i mustrare, dar de fiecare dată am socotit-o pedagogică şi moralizatoare. Multe din ele le-am mai povestit când am mai vorbit despre alţi părinţi ai Sihăstriei. (Am multe amintiri vii despre frumoasa viaţă sihăstrească: cum părintele mi-a dat să fac cinci sute de metanii pentru ursul care a scuturat merele şi nu l-am alungat, sau cum m-a trimis pe Dealul Crucii, pe Tăciune, să păzesc în nopţile lungi de toamnă zarzavaturile şi legumele mănăstirii, care se recoltau mai târziu, de jivinele pădurii etc).

O prezenţă duhovnicească vie

După vreo trei ani de şedere în Sihăstria, timpurile s-au înăsprit. În vara anului 1972, când am venit acasă de la seminar, la Sihăstria se schimbaseră câteva lucruri esenţiale. Părintele stareţ Caliopie nu mai era. Fusese trimis cu domiciliul forţat la Mănăstirea Varatec, deoarece primise tineri în mănăstire. Părintelui Paisie i se poruncise să stea mai mult pe la Sihla, în chilia de sub stâncile din proximitatea peşterii Cuvioasei Teodora. Câtorva părinţi li se permisese plecarea în muntele Athos, părintelui Cleopa i s-a spus să nu vorbească mai mult de 15 minute la predica din biserică. Părintele Ioanichie Bălan era mutat la mănăstirea Bistriţa. Părintele Victorin era de acum stareţ. M-a primit cu aceeaşi bunătate paternă, dar m-a sfătuit să mă duc la Mănăstirea Bistriţa, să fiu mai aproape de părintele Ioanichie, rudenia mea, ca să nu fie chiar singur acolo. Aşa am făcut. Ascultător, m-am dus la Bistriţa unde era stareţ arhim. Dionisie Velea, împreună cu câţiva părinţi bătrâni. Cum mănăstirea era expusă, mai mult ca Sihăstria, privirilor autorităţilor opresive, riscam să fiu depistat şi îndepărtat din familia monastică. Părintele Ioanichie m-a sfătuit să stau mai retras, la Schitul Tarcău, pendinte de Mănăstirea Bistriţa. Am rămas acolo pe toată durata studiilor, unde cadrul natural şi atmosfera duhovnicească din preajma câtorva pustnici din zonă m-au ajutat să mă călesc. Acolo, la Tarcău, se păstra încă vie amintirea trecerii părintelui Victorin, în itinerarul său spiritual către Mănăstirea Sihăstria. Nu mai eram sub ascultarea directă a părintelui Victorin, însă trăiam şi aici în duhul său gospodăresc.

Astfel, nu consider că m-am despărţit vreodată de părintele Victorin, cu toate că nu am mai vieţuit în aceeaşi mănăstire şi cred că în asentimentul meu sunt şi alţi monahi care l-au cunoscut pe acest călugăr paradigmatic sau care au vieţuit sub ascultarea lui. Chiar şi acum, când nu mai este fizic nici la Sihăstria, chipul lui impunător mi se arată plin de lumina taborică, iar persoana lui este omniprezentă, teofanică. Alături de marile personalităţi ale Sihăstriei, prezenţa sa duhovnicească rămâne la fel de vie, realizând perenitatea unui duh, a unei trăiri lăuntrice de o anumită factură sihăstrească, chiar şi acum. Această realitate care face ca pelerinii să cerceteze, în peregrinarea lor, mormintele celor ce le-au îndrumat gândurile şi să cinstească cu evlavie lucrurile şi locurile nevoinţelor acestora ne determină şi pe noi să le aducem un pios omagiu şi un nobil gând: într-adevăr, părinţii duhovniceşti nu mor niciodată!

 


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!