Sfânta Liturghie în Catedrala `Sfântul Spiridon~-Nou cu ocazia vizitei Patriarhului Maxim al Bulgariei (octombrie 1972). În stânga Patriarhului Justinian este ipodiacon elevul Augustin Rusu

Amintirile unui elev despre Patriarhul Justinian

Alexandru Briciu, 28 Iunie 2017

Preotul dr. Augustin Rusu, parohul Bisericii Iancu Nou-Bălăneanu din Capitală, a slujit Biserica Ortodoxă Română vreme de mai bine de două decenii în Administrația Patriarhală. Temelia formării sale teologice datează din vremea păstoririi Patriarhului Justinian Marina, când a fost elev al Seminarului Teologic și student al Institutului Teologic de Grad Universitar din București. În acest an comemorativ, ne întregește imaginea celui de-al treilea Patriarh al României prin amintiri din anii de seminar.

Preacucernice părinte, care este cea mai veche amintire pe care o păstrați despre vrednicul de pomenire ­Patriarh Justinian Marina?

Prima mea amintire datează din 1969, când am început studiile la Seminarul Teologic din Bu­curești, care se afla în aceeași clădire cu Institutul Teologic Universitar, în strada Sfânta Ecaterina. În vremurile acelea, examenele erau foarte riguroase, pentru că timpurile erau tulburi și stăpânirea comunistă se amesteca, nu dorea mulți absolvenți de studii teologice. Faptul că Părintele Patriarh trimitea un arhiereu, un episcop-vicar care să prezideze examenul de admitere îmi spunea mie, un copil de 14 ani, că are o grijă deosebită pentru această școală. La fel proceda și la Institutul Teologic Universitar, pre­ședintele comisiei de admitere era tot un arhiereu. Eu l-am avut ca președinte în 1969 pe vrednicul de pomenire Arhiepiscop Antim Nica al Dunării de Jos, la vremea aceea Episcop-vicar patriarhal. Aceasta este prima amintire despre grija Patriarhului ca în școlile teologice să existe tineri pe care să-i formeze pentru preoție.

Prima întâlnire pe care am avut-o cu vrednicul de pomenire Patriarh Justinian a fost la hramul Catedralei Patriarhale din București, în preajma zilei de 27 octombrie 1969. De regulă, cântările la strană la slujbele importante erau ținute în partea dreaptă de studenții teologi, iar în partea stângă de elevii seminariști. Noi fiind doar în anul I de seminar, stăteam mai în spate, „la cordon”, asiguram ordinea împreună cu preoții din Capitală. Dar atunci când a ieșit din catedrală cu o modestie extraordinară l-am văzut pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române înconjurat de doi diaconi, doi ieromonahi de la catedrală și câțiva consilieri. Pentru noi era fascinant să vezi un om, nu înalt, dar cu o prezență extraordinară, impunătoare, cu o barbă bogată. Copii fiind, șușoteam între noi: „Uite, a ieșit Moșu’!” Așa ni se părea nouă, ca un moș dintr-un basm, avea un chip fascinant. Acesta a fost primul lucru care m-a marcat și primul contact vizual pe care l-am avut cu Patriarhul Justinian.

Cât de des aveau ocazia elevii seminariști de la București să-l întâlnească pe Patriarhul României?

Primii doi ani de seminar i-am făcut în sediul actualei facultăți de teologie, în strada Sfânta Ecaterina. Cel mai mare semn pentru noi că Patriarhul prețuiește școala teologică, deopotrivă pe profesori și pe tineri, era prezența constantă în școală. Nu lipsea de la concertul de colinde. Niciodată. De regulă, când venea la concertul de colinde, era însoțit de alți ierarhi, pentru că în acea perioadă avea loc sesiunea de iarnă a Sfântului Sinod. Asista la concert, aplauda și la sfârșit ne vorbea. La fel se întâmpla și la hramul de Sfinții Trei Ierarhi, la deschiderea cursurilor sau la finalizarea anului de studii. Era prezent în școală și chiar înmâna premiile. Eu am avut privilegiul să primesc o mențiune în anul III de seminar din mâna Patriarhului Justinian. A fost o binecuvântare, să se coboare din preocupările înalte și grave ale Bisericii, să-și facă timp și să vină să-i încurajeze pe copii. Faptul că însuși Patriarhul venea să înmâneze premiul era pentru noi un semn de încurajare și de binecuvântare. Era prezent în școală, în mijlocul copiilor. Asta spune ceva despre cel ce fusese preot de parohie și învățător. A avut o grijă deosebită pentru formarea tinerilor, pentru a aprinde și menține în ei flacăra credinței și a românismului, a iubirii de Biserică și de neam. Cunoștea foarte bine relația dintre păstor, învățător și tineri.

În 1968 s-a tipărit prima ediție a Bibliei sinodale în timpul regimului comunist. Pentru noi a fost o bucurie extraordinară că Patriarhul Justinian, ca un părinte, s-a îngrijit de elevi și de studenți. A telefonat la secretariatul seminarului, a întrebat câți copii suntem și a cerut să meargă un grup de elevi și să ridice numărul exact de Biblii pe care le-a oferit cadou fiecăruia. Și astăzi am Biblia după care am învățat ca seminarist și pe care am utilizat-o și o mai folosesc, cu tot felul de adnotări adunate de-a lungul anilor. A fost darul lui pentru tinerii seminariști și studenții teologi. Un lucru extraordinar, în condițiile în care știam sacrificiile cu care s-a adus hârtia, cadou din Marea Britanie, și totuși, a rupt o bucățică și a oferit-o tinerilor teologi nu doar de la București, ci din întreaga țară. Fusese preot, fusese căsătorit, familist, știa ce înseamnă tineretul, copiii, grija pentru copii, iar mai târziu a transferat această preocupare pentru familie în preocupările sale pastorale.

Ce vă amintiți despre strămutarea Seminarului Teologic din București, din strada Sfânta Ecaterina în incinta Mănăstirii Radu Vodă?

În vara anului 1971, abia terminasem Școala de cântăreți bisericești. În acea perioadă, Seminarul Teologic avea două cicluri: ciclul I, anii I și II care erau Școală de cântăreți finalizată cu examen și diplomă; ciclul al II-lea, care îți permitea în funcție de medie să urmezi anii III, IV și V de liceu. Ei bine, în 1971 s-a întâmplat acest lucru extraordinar: după strădanii îndelungate, Patriarhul Justinian a obținut clădirea fostului internat teologic de la Mănăstirea Radu Vodă, pe care a destinat-o pentru Seminarul Teologic. Și am fost martor și lucrător al acestei mutări. Elevii semi­nariști din București și din apropiere am fost chemați în acea vară pentru a contribui la mutarea seminarului din Sfânta Ecaterina la Radu Vodă. În toamnă am putut începe anul școlar la Radu Vodă, iar elevii care primiseră scrisoare să se prezinte la deschiderea cursurilor în noua clădire au rămas surprinși. Acolo au început șantiere importante de reconstrucție, vegheate de Patriarhul Justinian cu o strădanie extraordinară, pas cu pas, pentru reabilitarea bisericii și a clădirilor.

Imaginile de arhivă păstrează amintirea unui șantier vast la Mănăstirea Radu Vodă. Cum supraveghea noul ctitor desfăşurarea lucrărilor?

Venea cred și de trei ori pe săptămână să vadă ce s-a mai făcut. În primul rând, a dorit să se finalizeze lucrările de reparație la biserică. Și, ca un om care a avut preocupări extraordinare în domeniul restaurării monumentelor istorice și al construcției de biserici, știa cu precizie de chirurg ce trebuie făcut în pasul următor. Atât de implicat era în refacerea și darea în folosință în condiții optime a locașului de cult al Mănăstirii Radu Vodă! Mai mult, după ce s-a dat în folosință, ca să-i dea viață și să facă încă un pas spre redobândirea statutului de mănăstire, a transferat de la Catedrala Patriarhală la Mănăstirea Radu Vodă trei preoți călugări: arhimandriții Paulin Lecca și Maxim Mereanu și protosinghelul Iasim. I-a transferat la Radu Vodă ca să pună pe roate programul mănăstiresc: se slujea dimineața și seara, după pravilă mănăstirească. Când ne-am mutat noi în seminarul nou, corpul profesoral s-a înnoit și au venit mulți profesori mireni, recuperați de Părintele Patriarh dintre oamenii care au suferit prigoana regimului comunist.

După un an, biserica a fost restaurată și sfințită în prezența Patriarhului, care ne-a vorbit tare frumos despre grija Bisericii pentru tineri și pentru locașurile de cult. Mi-au rămas în minte un cuvânt și o imagine. Ne-a întrebat: „Voi știți, dragii mei copii, cum s-a reparat această biserică?” Și a răspuns tot el: „Cu lumânarea pe care fiecare credincios o cumpără de la pangarul fiecărei biserici. O parte din acea lumânare a ajuns în biserica Mănăstirii Radu Vodă și o parte va ajunge și în clădirea în care acum voi faceți cursurile ca seminariști”. M-a marcat lucrul acesta și abia târziu, când am ajuns preot la parohie, mi-am dat seama câtă dreptate avea și ce înseamnă responsabilitatea în administrarea cu bunăcuviință și onestitate a bunurilor Bisericii și importanța procurării a tot ceea ce este necesar de la biserică. Este un lucru pe care l-a lăsat moștenire Patriarhul Justinian și pe care, slavă lui Dumnezeu, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel îl duce mai departe cu mare grijă și atenție.

Cum priveau elevii vizitele Patriarhului prin fereastra Seminarului Teologic?

Și-a dorit ca la Radu Vodă să-i fie locul de odihnă veșnică și se îngrijea, venea să vadă cum i se construiește mormântul. Personal a venit să vadă cum se taie blocul de marmură care îi acoperă mormântul, era foarte grijuliu să nu se risipească nimic. Era foarte grijuliu ca bănuții Bisericii să nu fie risipiți în van, ci bine admi­nistrați. De fiecare dată când venea, eram ciorchine la ferestrele sălilor de curs care dădeau în curtea interioară, să-l vedem pe Părintele Patriarh. Era o bucurie extraordinară să-l vezi zâmbind întotdeauna. Poate avea uneori nemulțumiri despre felul cum mergeau lucrările, dar niciodată noi nu l-am văzut încruntat, supărat. Întotdeauna, cel puțin în spațiul public, când avea ceva de spus, o spunea cu zâmbetul pe buze și după aceea îi chema pe cei responsabili la birou și discuta cu ei punct cu punct. De fiecare dată venea însoțit de un arhiereu, fie un Episcop-vicar patriarhal, fie Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, iar profesorii de la seminar erau prezenți. Pentru noi, era o revelație, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, un om atât de important, vine și se preocupă personal de bunul mers al lucrurilor. Mai târziu, când am început să aprofundăm și să înțelegem viața Bisericii, am observat extraordinara grijă a vrednicului de pomenire Patriarh Justinian pentru tinerii care aveau să devină într-o zi preoți. Vizita parohii, mănăstiri și supraveghea mersul lucrărilor. Se întâlnea cu preoții și credincioșii, iar acest permanent contact cu oamenii l-a făcut să știe ce se întâmplă în Biserică și ce nevoi sunt.

În calitate de elevi semina­riști, participați la momentele importante ale Bisericii Ortodoxe Române?

La hramurile de la catedrală sau la primirea delegațiilor din străinătate eram uneori chemați și noi. Nu exista copil pe care să nu pună mâna când ieșea din biserică. Pentru toți avea o binecuvântare. Lucrul acesta se moște­nește și așa sunt de bucuros când văd și astăzi că Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Patriarh Daniel, binecuvântează copiii, le oferă iconițe; aceasta este o moștenire extraordinară de la Patriarhul Justinian.

Când slujea la Catedrala Patriarhală sau la Biserica „Sfântul Spiridon”-Nou, erau rânduiți câte unul sau doi elevi semi­na­riști ca ipodiaconi. Am avut și eu bucuria,  în octombrie 1972, să fiu ipodiacon la Biser­ica „Sfântul Spiri­don”-Nou. Păstrez o fotografie de la acea slujbă ca pe o amintire sfântă.

De Paști și de Crăciun primea la Reședința Patriarhală preo­țimea din București. Era o întâlnire de inimă, așa cum Părintele Patriarh Daniel se întâlnește de două ori pe an la conferințele pastoral-misionare semestriale, de primăvară și de toamnă. Atunci conferințele se organizau pe protopopiate și de obicei prezida un episcop sau un consilier. Dar Patriarhul se întâlnea cu preoții de două ori pe an. De Paști, avea o răbdare extraordinară: stătea, lua un ou roșu în mână și ciocnea cu fiecare preot; în cazul că-i spărgeai oul, i-l cedai pe al tău și îl luai pe cel spart. Și tot așa până la ultimul, cu fiecare schimba o vorbă. Eu am văzut aceste lucruri, ca seminarist și ca student, mergeam împreună cu preotul din parohia unde locuiam. Mulți dintre ei suferiseră prigoana regimului comunist și fuseseră salvați de Patriarhul Justinian și readuși la altarele bisericilor din București.

Ați fost martor, în perioada studiilor teologice, la ultimii ani din viața și patriarhatul vrednicului de pomenire arhipăstor Justinian Marina. Care este portretul pe care i-l purtați în suflet?

Au fost momente care m-au marcat și mărturisesc că, peste timp, pentru mine Patriarhul Justinian rămâne o călăuză tainică spirituală, pentru că am văzut câtă grijă a avut pentru Biserică. În epoca respectivă, privind în ansamblu activitatea Patriarhului Justinian, în plan intern a fost un vector misionar esențial pentru timpurile pe care le-a trăit, prin lucrarea lui, prin activitatea lui, prin felul în care a îndrumat Biserica să reziste, un vector de rezistență și de misiune. În ceea ce privește relația cu celelalte Biserici și cu lumea apuseană, a fost un vector de ima­gine al Ortodoxiei și al României. Cu înțelepciune și cu tact, a dărâmat zidurile fricii care se clădiseră în mod nevăzut în sufletele oamenilor, acea teamă de comuniști, de prigoana securistă. Cu răbdare, Patriarhul Justinian a încurajat mărturisirea cre­dinței, slujirea în Biserică, prezența în biserici. Același lucru l-a insuflat și tinerilor. Prezența lui permanentă în mijlocul elevilor și al studenților a fost un puternic imbold pentru o lucrare misionară. Nu știam când se va termina acel regim, dar faptul că Patriarhul Justinian era prezent ne întărea și ne încălzea, ca să fim buni lucrători și ostenitori în ogorul Sfintei Biserici.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!